Idioții
31 ianuarie 2017

Clopoțelul m-a trezit brusc din vis. Mă spăl repede pe față și pe dinți, mă îmbrac și cobor la masă încercând să alung orice alt stimul extern pentru a mă concentra pe ceea ce visasem, să îmi amintesc cât mai multe detalii. Deschid ușa la fix 7:30, dau bună dimineața celor 30 de bărbați din sala de mese, ocolesc coada de la ceai – nu beau ceai niciodată – și mă așez la locul meu care mi s-a desemnat pe 5 ianuarie. Zâmbesc-reflex celor 4 colegi de la masă, colegi care s-au tot schimbat și mă uit în farfurie în speranța că va fi un mic dejun fain. N-a fost să fie. Azi avem o felie de salam tip Victoria tăiată în două, alte 2 felii de salam portocaliu-Trump și o felie mare de brânză foarte sărată. Iau o felie de pâine și mestec încet la ea cu capul în jos tot „lucrând” la vis. Urc repede în cameră ca să îmi notez tot până în ședința administrativă de la ora 8:00.

Se făcea că eram în Constanța mea natală împreună cu câțiva colegi pe care i-am cunoscut de asemenea pe 5 ianuarie, când am ajuns aici. Era o atmosferă de sfârșit al lumii, totul era mohorât, oameni pe străzi mai rari ca pokemonii și, pe alocuri, câte un mort-viu care căuta să ne transforme în zombie, asemenea lor. Într-un cuvânt „The Walking Dead” varianta mioritică. Un vis în aparență „scary”, dar în care mă simțeam cu totul în largul meu. Știam exact ce am de făcut, eram pregătit pentru orice de parcă toată viața aș fi omorât monștri. Le explic în grabă și colegilor care sunt pașii următori pentru a supraviețui: avem nevoie de încălțări în care să ne putem mișca foarte bine pentru că de acum încolo toate drumurile pe care le vom avea de parcurs vor fi pe jos și de câte o armă albă pentru a putea străpunge, lovi capetele monștrilor, aceasta fiind singura cale de a-i doborî definitiv. Eu, știind Constanța ca-n palmă, le fac semn să mă urmeze până la un magazin cu pantofi sport „de firmă”, pe care eu îl știam, pentru a ne echipa. Ajungem, intrăm și găsim un haos de pantofi și cutii, pesemne că fuseseră alți supraviețuitori pe-acolo înaintea noastră. Caut printre cutii și, întocmai ca la shopping, toți pantofii care îmi plăceau și pe care îi credeam potriviți pentru aventură îmi erau prea mici ori prea mari, rămăseseră numai 39-40, respectiv 48-50. Strâmb din nas și aleg în cele din urmă o pereche ok-ish, dar care avea culorile cam țipătoare pentru gustul meu (ceva galben fluorescent), pentru că, nu-i așa, când ai de dus o bătălie pe viață și pe moarte contează foarte mult culoarea pantofilor sport, nu e o bătălie pe care să o duci în galben fluorescent, dar fie, lași de la tine și de data asta. Mergem mai departe și ne înarmăm cu cuțite și săbii tot dintr-un depozit pe care eu îl știam, nimic ciudat nici aici, doar fiecare cunoaște la el în cartier câte un depozit cu arme, nu? Începe călătoria, ne facem strategii, avansăm pe flancuri ca la fotbal, îi luăm prin învăluire și îi doborâm pe toți care ne ies în cale. Ce nu i-am povestit soției, nu intenționat, doar că mi-am amintit chiar în acest moment, în timp ce scriu, este că nu omoram doar zombie, ci, pentru propria noastră siguranță omoram pe oricine întâlneam. Tot ce conta era să supraviețuim noi, care până nu demult eram împrăștiați prin toată țara fără să știm unul de existența altuia.

Termin de notat și sună din nou clopoțelul pentru ședința administrativă.

Așa am trăit orele de dinaintea răsăritului în ziua 23 a internării mele în centrul de recuperare, fiind dependent de jocuri de noroc – gambler – de nu mai puțin de 17 ani.

Semnificația acestui vis „se vede” de la o poștă. Este lupta pe care noi, dependenții (fie de consum de alcool sau substanțe, fie de jocuri de noroc), o ducem în acest centru de recuperare, înarmați cu toate informațiile și instrumentele necesare pentru a izbuti. Morții-vii nu reprezintă altceva decât traumele noastre, abuzurile, pierderile, faptele, rănile, practic tot ce derivă din dependență, dar și suportul pe care aceasta a prins rădăcini, cam tot ce am refulat până acum în fuga noastră de durere. Lipsa aproape totală a oamenilor din jurul nostru din vis este o stare de fapt în realitate, știut fiind că traiul lângă un dependent este aproape imposibil și faptul că alegeam să îi omorâm și pe puținii care ne apăreau în cale, probabil sunt codependenții, puținii care ne-au fost „aproape” întreținându-ne dependența. Adidașii galbeni spun ceva despre mine, eu fiind perfecționist în general și ultra-perfecționist în ceea ce privește culorile.

Ne vom cunoaște mult mai profund pe parcurs, veți cunoaște multe povești șocante despre ce înseamnă viața unui dependent, veți afla ce se întâmplă adânc în mintea acestuia, la ce să vă așteptați, pentru ce să fiți pregătiți, ce este craving-ul, cum se manifestă sevrajul, cum trebuie să procedați și mai ales ce nu trebuie să faceți dacă aveți pe-aproape un dependent, veți citi informații despre terapiile dependențelor, instrumente și multe altele.

Mă veți cunoaște și, odată cu asta, vă veți cunoaște și înțelege pe voi înșivă sau pe cei dragi vouă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *