#23 – Visul
27 ianuarie 2017
Scapă cine poate
3 februarie 2017

Povestea de mai jos se petrecea în urmă cu 150 de ani, în așteptarea apariției facebook-ului, snapchat-ului și „insta”-ului, și implică precursori ai omului modern de astăzi, ba chiar a fost postată pe la 1867 de strămoșul bloggerilor.

Ferdîșcenko, Ptițîn, Ivan Feodorovici, Toțki și Nastasia Filippovna, la un moment dat, aflați în aceeași cameră, hotărăsc, mai de voie, mai de nevoie, să joace un mic joc admirabil și original (pentru vremea lui, căci în mod cert nu ar fi făcut față competiției acerbe de astăzi; Candy Crush l-ar fi îngenuncheat pe loc). Fiecare dintre cei prezenți trebuia să povestească ceea ce în străfundul conștiinței lui i se părea că ar fi cea mai urâtă faptă din viața lui, cu condiția esențială ca aceasta să fie spusă cu toată sinceritatea, să prezinte adevărul gol-goluț, fără să bată câmpii. Bineînțeles, Ferdîșcenko (căci a lui a fost ideea) a întâmpinat tot felul de obiecții până să reușească a-i convinge: o idee ridicolă, e un fel de a te lăuda, o idee absurdă etc. Inițiatorul acestui joc era extaziat gândindu-se la cum se vor privi unii pe alții a doua zi și chiar perspectiva de a vedea cum minte omul i se părea ispititoare.

Ca să evit spoilerul, în caz că tocmai îl aveați pe Dostoievski pe noptieră, voi trece direct la momentul de după dezvăluirile fiecăruia și vă voi eu face Sinteza Zilei (că de Ciutacu, Badea, Gâdea & Co. se ocupă manifestanții): Ferdîșcenko a povestit întocmai ce a promis, o faptă urâtă și rușinoasă fără a se menaja, Ptițîn și-a rezervat dreptul de a nu spune nimic, Ivan Feodorovici a prezentat și el o faptă „urâtă” aleasă anume pentru a-i face mai degrabă cinste, Toțki, la rândul lui, a povestit o faptă menită să îl pună într-o lumină favorabilă, iar Nastasia Filippovna a schimbat cu totul regulile jocului și în loc de povestire a pus o întrebare. În cele din urmă cu toții au ajuns la concluzia că Ferdîșcenko a fost păcălit.

O mică parte dintre dependenți, poate cei mai norocoși dintre noi, ajungem, în diverse momente ale vieții, în centre de recuperare, și nu toți voluntar. Majoritatea ajunge aici din proprie inițiativă. Unii au pierdut prea mult sau au realizat că nu pot reuși singuri, alții vor să mai salveze ceva relații, job-uri cât încă nu e prea târziu și mai sunt și cei care vor să păcălească pe câte cineva că se străduiesc „să se lase”, deși nu au nici cea mai mică intenție să o facă. Restul dependenților ajung la recuperare împinși, șantajați sau obligați de poliție judecători, părinți, parteneri de viață, angajatori etc.

Eu am luat hotărârea să mă internez într-o perioadă în care pierdusem complet controlul asupra impulsului de joc. În traducere liberă, aveam mintea în pulă. Singurul lucru cu care mă culcam în minte, cel pentru care mă trezeam și motivul pentru care încă respiram era ruleta. Peste orice altceva din viața mea de până atunci (soție, copii, mamă, frați, afacere) se lăsa întunericul. Nu făceau nimic altceva decât să mă agaseze, să stea între mine și joc și, mai ales, să știe ei de ce am nevoie și ce e bun pentru mine. Dar cine pula mea sunteți voi? îmi spuneam. Toate „încercările” lor de a-mi face bine mă răneau din ce în ce mai tare și vream doar să dispară cu totul. Toți. Tot. Niciunul nu avea habar de ce e în sufletul meu, dar toți știau ce e de făcut. Brusc, aceiași oameni care te răniseră până atunci își descopereau valențele psihanalitice și chiar noi vocații. De boala mea eram singurul conștient pe deplin, pentru ceilalți „boală” era doar un termen după care mă ascundeam, pentru că boală e cancerul, hepatita c și, în special, vărsatul de vânt.

Am ajuns în centrul de recuperare joi după-amiaza după o lungă noapte în care m-am luptat cu sevrajul. Era aproape trei dimineața și nu puteam adormi cu gândul că odată ce o fac nu voi mai avea când să joc, a doua zi urmând să plec spre locul care avea să-mi fie noua casă pentru vreme îndelungată. Îmi doream să ajung acolo și în același timp tânjeam să mai joc o ultimă dată, asta deși pe seară mai jucasem o dată tot pentru ultima oară. Nu mai știu cum am adormit, știu doar că m-am trezit tot sub sevraj.

În prima zi din săptămâna ce a urmat, hotărât să fac tot ce pot pentru recuperarea mea,  am intrat cu japca peste un grup de autoterapie văzând că nu sunt repartizat în niciunul din cele două existente. Un domn mai autoritar a luat poziție și mi-a spus fără prea multă ospitalitate, asta pentru că deranjasem în zilele ce trecuseră cu atitudinea mea, că locul meu este în celălalt grup. I-am explicat destul de acid că celălalt grup nu se ține și că eu nu plec, dar îl invit pe dumnealui să meargă la celălalt grup. Destul de neașteptat pentru mine și atitudinea-mi ostilă aproape jumătate din grupul pe care-l întrerupsesem din terapie s-a oferit să meargă alături de mine și să ținem un alt al doilea grup. Am plecat așadar împreună cu colegii să ținem un nou grup, destul de satisfăcut de mica victorie. După ce ne-am uitat stingheriți unii la alții și, după ce verificaserăm toate notificările existente pe smartfoane și chiar pe cele viitoare preț de câteva minute, am luat cuvântul și am propus eu un subiect pentru întâlnire:

– Haideți să povestim fiecare fapta cu cele mai urâte și rușinoase consecințe pe care a făcut-o din cauza dependenței.

Și, fără să realizez la acel moment, asemenea personajelor de mai sus cu nume greu de pronunțat, am ajuns cu toții într-o cameră asemănătoare cu o provocare cel puțin la fel de grea unde s-au întâmplat următoarele: fiind cel cu propunerea și pentru a încuraja deschiderea membrilor grupului am început chiar eu să povestesc cea mai rușinoasă faptă, cu un avânt considerabil care, pe măsură ce povesteam, se tot pierdea amestecându-se cu durere, rușine și chiar lacrimi subtile. În sensul acelor de ceasornic a urmat să ne povestească un alt coleg care între timp a și părăsit centrul și a și recidivat în aceeași zi. Acesta, pe un aer aparent superior care se bătea cap în cap cu emotivitatea pe care nu o stăpânea deloc, ne-a tot plimbat cu povestirea faptei lui prin zeci de justificări și explicații astfel încât noi ceilalți sigur nu am înțeles mai nimic și probabil nici măcar el. D. era următorul la rând și ne-a spus cu minimum de cuvinte fapta lui rușinoasă, iar eu și acum sunt convins că nu era ce mai cea, poate era cea pe care era pregătit să o spună. Oricum nu cred că altcineva ar fi putut să spună cu mai puține cuvinte decât a spus-o el. Orice cuvânt ai fi scos din relatare, aceasta își pierdea sensul. C. a bravat cu toate faptele lui din care oricât s-ar fi străduit nu reușea să aleagă una și a înșiruit doar o suită de „realizări” mai mult sau mai puțin morale, dar cu o mândrie de ajungeai aproape să îl invidiezi. J. a refuzat să vorbească pentru că nu interesa pe nimeni și, oricum, nu stătea el de vorbă cu toți mucoșii, etalându-și părul alb ca pe o mare realizare a vieții lui. Iar M., de la care nimeni nu se aștepta să povestească mare lucru, și-a vărsat viața toată, în lacrimi, până s-a terminat ora de terapie.

Când am citit „Idiotul”, în urmă cu mult timp, mi-a plăcut provocarea acestui mic joc și mi-a rămas ascuns în cap. Cu toate astea, mi-am amintit acest fragment abia la o săptămână după ora noastră de autoterapie, în timp ce vizionam împreună cu colegii de suferințe, la îndemnul soției mele, filmul „Perfetti sconosciuti”, pe care vi-l recomand din toată inima. Și, privind înapoi, mi s-a luminat mintea și am înțeles, cred, ce a vrut să spună „poetul”.

Iată că, aceleași reacții pe care personajele lui Dosto le aveau în urmă cu un secol și jumătate, le avem și noi în cadrul terapiei când trebuie să ne uităm în noi și să scoatem ce este mai urât la suprafață. Toate aceste mecanisme de evitare, de a trata superficial, de abținere, de a brava, de a privi de sus nu sunt altceva decât forme de rezistență la terapie. Poate nu toți știu, dar Dostoievski era, asemenea nouă, dependent de ruletă. Și, fără să beneficieze de descoperirile din ziua de azi din domeniul psihologiei, fără cuvintele pompoase din prezent, a reușit să prezinte întocmai o ședință de terapie de grup modernă. A reușit asta, cred eu, pentru că se lupta exact cu aceeași boală, avea aceleași simptome cu noi și știa toate mecanismele noastre de a fugi de noi, de a fugi de durere. Doctor, inginer, lucrător la salubritate, cu credite la bancă sau plătind datoriile în romane scrise la comandă, cu iPhone 7 în buzunar sau cu toate informațiile stocate în creier în lipsa tehnologiei avansate, boala a rămas aceeași, simptomele, consecințele, pervertirea valorilor morale au rămas aceleași și, nu în ultimul rând, soluția a rămas aceeași: să ne uităm în noi, să scoatem tot ce e mai urât și dureros la suprafață, și să trăim această durere acum, dacă nu am putut să o facem la momentul potrivit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *