Autocarul frânează lung în noapte. Când am urcat, Bucureștiul se pregătea de ultima petrecere din 2012, iar când am coborât, în Iași, trecuseră aproape patru ore din noul an. Stăteam în fața gării, convins fiind că va fi și ultima oprire din viața mea și adulmecam aerul rece. Era pentru prima oară când îmi plăcea frigul, îmi aducea speranță, mă simțeam puternic și, în pofida faptului că nimic din jurul meu nu îmi era familiar, eram liniștit. Alături, pe gheață, stăteau cele șapte genți și o cutie pe care le-am adus cu mine. Era tot ce dețineam după 30 de ani de existență. În ele îmi puneam mare speranță, crezând că am tot ce mi-ar putea trebui pentru noua viață și noua identitate din noul oraș. Aveam ceva bani la mine pentru a-mi găsi un loc să stau până mă pun pe picioare, dar mai întâi trebuia să fac ceva cu bagajele. La 200 de metri de unde stăteam era un SRL unde le puteam lăsa contra cost pentru o scurtă perioadă, dar nu aveam nicio posibilitate să le duc până într-acolo. Cel puțin nu pe toate odată și, chiar dacă nu era suflet de om pe stradă, pentru mine erau mult prea valoroase ca să le las pe trotuar cât timp le căram pe rând. Apelez la bunăvoința unei domnișoare de la un non stop – de la care nu după mult timp urma să îmi cumpăr țigări la bucată; da, în Iași se poate – și e de acord să mi le supravegheze pentru scurt timp. Le predau unui domn în vârstă și achit pentru 24 de ore taxa (în jur 40 de lei pe toate opt). Îmi păstrez cu mine geanta de umăr Samsonite – pe care o am și acum, în alt centru, în alt oraș, în altă viață – în care aveam un iPad, un mini laptop, încărcătoare și alte mărunțișuri necesare.

Venisem în Iași cu scopul de a scăpa definitiv de dependența mea, după ce am găsit pe internet un centru pentru recuperare. Trebuia să aștept dimineața pentru a discuta cu cineva de acolo pentru internare. Erau totuși -17 grade și trebuia să mă adăpostesc undeva pentru 4-5 ore. Ușor de zis pentru că localurile erau ori închise ori sărbătoreau încă revelionul. Mă uit în stânga – întuneric, mă uit în dreapta – era o curbă lungă după care nu aveam cum să văd ce urmează sau chef să descopăr, în spate era gara cu tot felul de bodegi sub demnitatea mea și, exact ca în bancul cu femeia de serviciu, în față era unul dintre cele mai mari cazinouri din oraș. Mă păcălesc fără prea mult efort să intru, că oricum joc pentru ultima oară urmând să mă internez, că voi juca sume mici doar așa să treacă timpul, că sunt decis să îmi schimb viața, că poate nici nu joc și voi bea doar o cafea etc. Traversez bulevardul, deschid ușa și pășesc hotărât și liniștit înăuntru. Ignor pe cât posibil toată hărmălaia de revelion și urc la etaj unde era ruleta. Toți din jurul meu erau niște fraieri, habar nu aveau că sunt bolnavi, eram mult peste ei, știam cu ce mă lupt, hotărâsem să mă vindec, doar de-asta călătorisem atâta. Nu realizam deloc absurdul situației în care mă aflam, astfel că m-am instalat la ruletă și am introdus primii 500 de lei hotărât să devin abstinent. După două ore mai aveam 50 de lei din aproape 4500 și încă eram liniștit. Așa că, ies din cazinou și caut cu mai mult interes un loc în care să pot sta până se luminează. De această dată, ca prin farmec, mi se arată fără strop de efort, pe google, o pizzerie foarte aproape de mine cu program non stop care nu organizase nimic special de revelion. Ce-ți e și cu norocul ăsta!

Purced în stânga spre pizzerie și, după nici 3 minute de mers prin zăpadă, mă ia prin surprindere primul obstacol – cu toată inteligența-mi, școalele și șarmul care mă caracterizează nu mă așteptam să existe orașe unde toate străzile să fie în plan serios-înclinat. Breaking News: dealurile nu există doar pe hartă (și uite-așa acest blog se transformă treptat într-o sursă educativă; fiți pe fază, deci, că vor mai apărea în scrierile mele informații practice menite să vă pregătească pentru viață și pe care nu le veți găsi în altă parte).

Lumina aprinsă din localul gol cântărește serios în decizia mea de a strica deja-dimineața personalului care m-a primit, să spunem, răcoros. Iau un loc aproape de priză (călătorii știu de ce), scot iPad-ul de mărgăritar, comand un Jägermeister cu Red Bull, aprind un Kent lung și mă apuc să caut cazare. Găsesc două-trei variante cu care mă pun de acord, salvez numerele de telefon în iPhone pentru a suna la o oră cu șanse mai mari de a închiria o garsonieră. Trec la pasul următor și anume căutarea unui amanet deschis pe 1 ianuarie pentru a-mi rezolva problema cu plata chiriei. Șansele să găsesc erau aproape nule, dar din nou mă surprinde Iașul, nu unul, ci patru amaneturi din aceeași rețea erau deschise non stop dintre care unul chiar la gară. Noroc după noroc pe capul meu. Achit consumația, strâng gadgeturile și plec cu binecuvântarea chelnerilor. Aprind o țigară și pornesc spre amanet profitând la maximum de avantajul străzilor înclinate ale orașului, de data asta în favoarea mea. Amanetez tableta și laptopul evitând orice discuție nenecesară cu sărăcia de angajat care stătea ca fraierul de serviciu pe 1 ianuarie la 6 dimineața. Mai că i-aș fi oferit și niște sfaturi pentru a reuși în viață, dar nu merita să îmi răcesc gura. Ies și, în timp ce se închide ușa în urma mea, realizez că era încă devreme pentru a rezolva cu chiria. Mă uit în stânga – gara, mă uit în dreapta – dealul pe care tocmai îl coborâsem, în spate – amanetul.
Tot înainte.

(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.