Scapă cine poate
3 februarie 2017
Sfârșit
14 februarie 2017

Traversez strada Gării, singurul obstacol ce stătea între amanet și cazinou. Pentru neinițiați poate părea exagerat „obstacol”, dar chiar era. Orice jucător care a pierdut vrea să reducă la maximum timpul până la reîntoarcerea în joc, iar traversarea unei străzi sau statul la coadă la amanet îți sunt doar piedici care sporesc starea ta de agitație. Gândul că ruleta ar putea să dea numărul pe care l-ai tot jucat exact în momentul în care tu ești plecat este insuportabil, iar când asta se și întâmplă – mai mereu – simți că ai jucat degeaba, rămâi fără aer, rămâi fără repere, vrei să te răzbuni dar nu ai pe cine, vrei să urli și nu ai la cine. Dacă încă te țin nervii și reușești să te aduni continui să joci „cu cap”, dacă nu, arunci toți banii într-o singură mână pentru că oricum nu mai contează, liniștea pe care ți-ar fi adus-o câștigarea pariului cu numărul pe care îl așteptai de când te-ai așezat la masă nu ți-o mai poate aduce nimic, toate câștigurile următoare fiind lipsite de valoare.

De fapt, dependența noastră nu s-a prins de noi degeaba, ci s-a instalat exact acolo unde era terenul pregătit. Psihicul nostru fragil a așteptat-o să vină și să stingă durerea, să acopere traumele, abuzurile, abandonul, respingerea, lipsa de iubire ori acceptare cu care noi nu ne-am putut descurca. De mic am tins să controlez totul în jurul meu – oamenii, obiectele, evenimentele – asta fiindu-mi infinit mai simplu decât să îmi gestionez emoțiile, sentimentele, stările. Nu am fost conștient de această „abilitate” de la început, dar, cu timpul am văzut că nu trebuie să depun efort pentru a avea succes, nu trebuie să respect reguli și că totul îmi stă în putere. S-a contopit cu mine acest comportament până într-acolo încât nu am mai reușit să disting cine sunt cu adevărat, dacă sunt bun ori rău, ce pot și ce nu și chiar ce e bine sau rău. Compasul meu moral arăta, în cele din urmă, orice direcție doream, astfel încât și în ziua de azi aș putea sădi, aproape oricui, dubii în ceea ce privește chiar și adevărurile și credințele universale. Când nu ai pe nimeni aproape să te asculte, să înțeleagă și să te ghideze, eventual, când vezi că poți orice îți propui deși nu ai nici cea mai mică idee cine ești ori ce simți, când părinții chiar se mândresc cu reușitele tale fără să te cunoască vreun pic, când toată lumea din jur te suie pe un piedestal, ce îți rămâne de făcut? Să controlezi mai mult.

Și ce poate fi mai provocator decât să reușești să controlezi chiar hazardul, să decizi tu unde se va opri bila, să controlezi incontrolabilul și chiar să pariezi cu tot ce ai și ce nu ai pe mintea ta, care până atunci nu te lăsase baltă vreodată. Dar, pe măsură ce anii treceau, nu numai că te lăsa baltă, dar ajungea să îți joace asemenea farse încât ajungeai chiar tu să crezi cele mai mari inepții – cum ar fi aceea că joci pentru că nu ai bani. Când realizezi că nu te mai poți opri este târziu. Mintea pe care te-ai bazat să controlezi totul în jur ți-a scăpat de sub control, dependența s-a instalat adânc, ești una cu ea și îți folosește deja toate abilitățile tale, toate resursele, toți oamenii. Aproape nimeni și nimic nu scapă din jurul unui dependent. Am înțeles asta târziu și atunci am scăpat eu de ei, de toți cei care vrând să mă salveze mă înecau mai tare, se înecau mai tare.

Intru în cazinou, de data asta mai puțin optimist, dar alung totuși cu ușurință orice gând negru, chiar dacă negrul era alb. Mă așez la ruletă și îmi încerc puterile în așteptarea acelui pariu care va anula pentru moment tot răul din viața mea, toate minciunile, toată trădarea, acel pariu care îmi va da o a doua șansă la a mă iubi și la a fi iubit așa cum sunt.

Târziu am înțeles că, încercând să ne aflăm iertarea, înțelegerea, iubirea, am făcut pactul cu diavolul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *