–          A simțit vreunul dintre voi, la un moment dat, că nu are valoare, că nu este bun de nimic?

Îl îndrăgisem din prima clipă și am crezut în el ca om. M-a convins dintr-o privire că e un suflet bun, rănit, și mă regăseam cumva în el chiar dacă eram complet opuși, ne lega suferința, pe care eu încă o ascundeam, iar el se abandonase în fața ei. L-am ascultat de fiecare dată, m-a ascultat, l-am susținut și încurajat, l-am provocat adesea, iar în câteva rânduri i-am arătat câteva poze foarte explicite și chiar un film cu soția mea care îmi înregistrase un adevărat show erotic și, cel puțin pentru câteva momente, l-am scos din depresie, i-am readus zâmbetul, nu pe buze, ci pe chip.

Își face curaj, pentru prima oară după aproape o lună de tăcere, și ridică mâna hotărât. Nu întârzie să apară și răspunsurile:
–          Te-ai prăjit de tot, fraiere!
–          Cum, bă, să nu ai valoare, nu ai terminat o facultate?
–          Te contrazic!
–          Tinere, ești încă necopt, dar când îți vei construi o casă, îți vei lua o mașină, îți vei face o afacere, te vei însura și vei avea copii vei simți atunci că ai valoare. Eu așa mă simt.
–          Du-te, bă, de-aici!

Avusesem parte de foarte multe realizări până acum, cel puțin așa vorbea lumea. Construisem multe afaceri de la zero în publicitate, cultură, evenimente. Terminasem psihologia, aveam experiență în zeci de domenii ca: export de marmură și cherestea, vămuire în port, recepție hoteluri, vânzări, BTL, ATL, grafică, producție video, montaj video, web, organizare evenimente, tipografic, producție publicitară, falsificare documente, management club de noapte etc. Deosebit de inteligent, mă pricep la orice, ies din orice situație, am făcut mereu bani mulți, femeile m-au dorit atât înainte, cât mai ales după, am avut coroniță la școală, am terminat facultatea cu aceeași medie cu a șefei de promoție, prietenii roiau mereu în jurul meu. Toate astea, însă, nu m-au convins că am valoare. M-am simțit mereu un impostor, am simțit că ceilalți admiră o carcasă, niște realizări, dar nu pe mine. Eram convins că dacă m-ar cunoaște cu adevărat ar fugi cu toții. Sunt convins. Așa că ridic la rândul meu mâna, totodată și în sprijinul colegului meu, și mă pregătesc să fiu lovit de revolta celorlalți, de răspunsurile lor tăioase. Liniște. Se uită unii la alții, la mine, în jos. Niciun sunet.

Le e greu, dar în cele din urmă lasă armele, se opresc și se uită în ei pe măsură ce eu mă deschid în cadrul terapiei de grup. Eram cu toții dependenți, eram cu același scop acolo, ne luptam cu aceeași maladie și, cu toate astea, fiecare privea cu alți ochi și, mai ales, judeca cu ușurință deschiderea fiecăruia dintre noi. Te durea, pe de o parte, să vezi că cei de-un fel cu tine nu te înțeleg, nu te cuprind, iar pe de altă parte, te durea durerea lor și înțelegeai repede că ai fost și tu acolo, că ai judecat cu măsuri diferite faptele-ți de ale lor. Fiecare dintre noi, după caz, suntem mai puțin bolnavi, nu am ajuns până-ntr-acolo, imoralitatea noastră e ceva mai dulce, avem un nivel mai ridicat de cultură, educație, am avut mai mulți bani, femei mai frumoase, poziții mai înalte în societate, nu am încălcat atât de tare legea, nu am rănit atât de mulți oameni și parcă nici chiar așa de rău, în fine, suntem mult mai puțin dependenți. Ajungem să ne înflorim atât de tare situația încât nici noi nu mai realizăm ce căutăm într-un centru de recuperare pentru dependenți. Asta ne iese pe gură, de cele mai multe ori din inerție, cu toții am mințit o viață, dar așa începe recuperarea.

„Normalii” nu vor înțelege niciodată dependența, fără consiliere vor crede mereu că este o alegere, o distracție, o încăpățânare sau că suntem pur și simplu oameni răi, mincinoși, hoți, boschetari, care aleg să profite de sufletele lor pure, de ele, făpturile minunate. În cele mai multe cazuri însă, salvatorii și salvatoarele ne întrețin dependența și au nevoie de asta. Nimeni nu va spune lucrurilor pe nume, dependenții nu vor recunoaște că iubesc până la paroxism viciul lor, iar codependenții nu se vor accepta ca fiind complici ai viciaților. Cu toții se plâng, cu toții sunt victime, în cele din urmă fug unii de alții, fug atât de tare fără măcar să realizeze că fug în cerc. Tragedia este nu că normalii nu ne înțeleg, ci că noi înșine luptăm ani buni până să admitem că avem o problemă, iar după ce asta se întâmplă, ne mai luptăm câțiva ani până să acceptăm că avem nevoie de ajutor.

Eu am avut noroc. Soția mea a căutat să înțeleagă, să citească, să ceară sfaturi. A clacat adesea și a trecut la furie, răzbunare, șantaj, dar nu a renunțat. Nu mereu. Dar, în ajunul zilei în care am venit împreună aici, am simțit-o cum abandonează. Știam. A răsuflat abia a doua zi, când s-a întors acasă, cu mine internat, iar ea cu o lună întreagă la dispoziție să își plănuiască ieșirea, să își refacă echilibrul.

Internarea nu este ultima șansă pentru un dependent, este singura și nu este de ajuns. Aici începe greul, când afli că nu există nimic magic și că urmează o luptă pe viață, pentru viață, în ciuda faptului că ai rămas fără gloanțe și energie. După ce vei încerca timp de o săptămână să răpui sistemul, pe cei de acasă, divinitatea te vei întoarce spre tine. Vei deschide ochii, vei ciuli urechile, vei băga la cap, dar nu vei fi încă pregătit să spui ceva sau să cauți prea adânc în tine și, cu toate astea, vei crede după încă o săptămână, că ai învins. Asta doar pentru că aici este un depozit de arme noi și este plin de muniție, ai planurile de atac și apărare gata scrise pe planșe ori în cărți, tranșee sunt săpate în jurul noii tale fortărețe, există reguli stricte pe care le respecți și parcă și frontul de luptă e atât de departe încât abia se mai vede la orizont. În a treia săptămână, încep să se libereze cei cu stagiul satisfăcut, cei cu experiență, cei în care crezi cel mai mult, modelele tale și, la plecare, îți vor vorbi atât de frumos despre cât de pregătiți sunt, despre câte cunoștințe au acumulat, despre noile tactici și simți cum te pătrunde câte un val de încredere la fiecare plecare. În a patra săptămână, deja ești destul de experimentat astfel încât ajungi tu să îi inspiri noii recruți, pe cei speriați, tot programul deja ți se potrivește mănușă, îți faci planuri de plecare când, într-o zi, încep să apară vești de la cei plecați pe front. Unul după altul au căzut la datorie. Din zece, abia doi mai respiră, dintre care unul este grav rănit. Pământul ți se clatină sub picioare, – cum, și el?! Te cuprinde neliniștea, te încolțește depresia, somnul nu mai vine, apare pofta, o alungi, nervii întinși, tâmplele îți explodează, apare Golul. Îți îndesești vizitele la terapia individuală și afli că e normal. Totul e normal. După prima lună urmează: Începutul. Acum ești pregătit, nu doar să asculți, ci să înțelegi, acum începi să te implici cu adevărat, să pui preț pe absolut tot ce se întâmplă aici, să cauți să schimbi, să te schimbi, să te pui pe primul loc. Să lași orice din exterior deoparte, să fii pregătit să iei orice decizie, oricât de dureroasă, întru binele propriu. Ridici mâna la un grup și încerci să te deschizi și tu. Încet, sfios, temător. Propoziții scurte și sacadate cu pauze lungi între ele. Povestești cu o oarecare detașare la început, până când începe să doară. Te înțeapă ceva parcă și ocolești, dar orice ai face ajungi acolo, la rană. Apare o lacrimă, apoi plângi de-a dreptul, capul îți e în palme, temperatura îți crește, ai pierdut controlul și începi să scoți totul din tine. Toată durerea, toată mizeria și plângi din nou și tot nu te oprești. Când ai terminat și ieși, parcă din transă, te simți mai ușor, plutești, nimic nu te mai doare, nimic nu doare. Colegii, care ți-au trăit și ei durerea și s-au pansat cu ea, te privesc cu admirație. Ai intrat un om în sala de terapie și te îndrepți un altul către sala de mese. Azi avem ciorbă de varză și tocană de cartofi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.