Cât de departe să colind pe pământ, fără liniște sau fără bine?
Oricât de departe aș pleca tot n-ar fi prea departe, departe de tine.

Și cât de departe gândul să mi-l ascund ca să nu-mi amintească de tine?
Și cât de adânc să-mi îngrop inima ca să nu se mai zbată în mine?
Marea întreagă n-ar putea scufunda, toată dragostea asta, știi bine.
Oricât de departe aș fugi tot n-ar fi prea departe, departe de tine.
………
Oricât de departe aș fugi pe pământ… m-aș întoarce la tine.

Spoiler alert: Pe cei care cred că versurile de mai sus sunt despre iubirea adevărată și vor să creadă asta în continuare, îi sfătuiesc să sară peste acest articol și peste următorul.

Celorlalți le voi face o dezvăluire: băiatul cu inelul de câteva sute de grame ne cântă despre dependență și sevraj, ca la carte. Indiferent dacă el o știe sau nu, îl dau de gol simptomele eroului principal care nu-și poate găsi binele și liniștea interioară fără „ea” (ruletă, sticlă, drog, femeie etc.) și gândirea distorsionată cum că fuga ar putea fi soluția la problema-i. După câteva mii de kilometri parcurși din gură și vreo trei minute de cântat la atomic tv k lumea realizează, ca orice dependent, mai devreme sau mai târziu, că a pierdut controlul în fața acestei iubiri patologice pentru „ea”, „ea” care ajunge să îl dețină după ce i-a ornat existența cu o pereche atrăgătoare de cătușe roz cu puf și că distanța nu îi e de prea mare ajutor pentru a se elibera.

Dependența, fie ea de substanțe, de comportament sau de oameni, din pricina afluxului generos de neurotransmițători, se aseamănă în primă instanță cu iubirea, dar în timp realizezi că ceea ce la început te făcea fericit, extaziat nu îți mai este de ajuns indiferent de cât de mult ai mări doza. Apoi începi să te simți rău, mult mai rău decât erai înainte de consum, puțina stimă de sine pe care o aveai dispare, fără „ea” ești un nimic, trăiești doar pentru „ea”, ajungi să crezi că fericirea în lipsa „ei” nu mai este posibilă, nimeni nu te-a înțeles, acceptat ori iubit vreodată cum a făcut-o „ea”, iar gândurilor distorsionate le urmează faptele iraționale, imorale și ilegale. Ce au omis sau nu au știut să ne învețe părinții acasă și nici dascălii la școală este că liniștea, echilibrul, fericirea trebuie să le căutăm în noi. Că important este să dăm vieții noastre un scop, că avem tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți și că răspunsurile la întrebările care contează sunt toate în noi. În schimb suntem învățați să alergăm după cai verzi pe pereți în primii douăzecișiceva de ani din viață, să ne centrăm pe ce trebuie, nu pe ce simțim și că pentru a fi fericiți este imperios necesar să ne mobilăm viața cu chestii din afara noastră – bani, lucruri, titluri, premii, parteneri ca în reviste, sex ca în filmele porno, 90-60-90, iar pula, oriunde este cazul, să depășească rezultatul extragerii rădăcinii pătrate din 625 exprimat în centimetri.

În cazul dependențelor, indiferent de ce anume, întrebarea „cât de departe” apare adesea gândită, de cele mai multe ori nerostită în diferite etape ale bolii sub următoarele forme:

Î1: Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a ne lua doza? Aici este vorba de distanța care se măsoară în metri și a cărei formulă ne macină dintr-a șasea: distanța = viteza * timpul

R1: Oricât.

Î2: Cât de departe suntem dispuși din punct de vedere moral ori legal pentru a ne lua doza?

R2: Oricât.

Î3: Cât de departe trebuie să fugim de dependența noastră pentru a scăpa de ea?

R3: Aici ne-a lămurit Dănuț în versul final al hit-ului verii 2012.

În rândurile ce urmează voi argumenta răspunsul R1 printr-o „întâmplare” din viața mea de jucător, iar în articolul următor voi detalia răspunsul R2.

În funcție de poziția celui care citește, anticipez următoarele reacții:

  1. Dependentul aflat la începutul carierei – Dependența mea nu este atât de gravă, ăsta e prăjit tare. Eu nu voi ajunge niciodată acolo.
  2. Dependentul cu experiență – Mda, asta nu-i nimic, stai să-ți povestesc ce am făcut eu!
  3. Codependentul – A făcut multe și al meu / a mea, dar așa ceva este prea mult până și pentru el / ea.
  4. Normalul – Ăsta nu-i bolnav, este ori prost ori nebun.

Pe la sfârșitul verii lui 2005, aflat în prima mea perioadă de abstinență, de aproape doi ani, primesc la telefon, în jur de 5 dimineața, o veste cumplită – Aurel, unul din frații mei, cade victimă unui grav accident rutier. Sar din pat în pantofi, în mașină și gonesc ca un dement spre spital pentru a-l identifica. În timpul cursei reușesc să depășesc până și instinctu-mi de conservare care oprise la semafor nedumerit. Am reușit printr-o serie de miracole să ajung la spital ca să îl identific și nu ca pacient.

– Șanse zero de supraviețuire, chemați preotul, aduceți lumânări. Medicul ATI.
– Dumnezeu să îl odihnească! Un văr în timp ce ieșea de la frati-miu încă viu.
– Nu se mai poate face nimic, ne pare rău, are fractură de bază de craniu. Șeful secției.
– Pregătiți-vă de înmormântare! Asistentele.
– Ce ne facem de-acum? Mama.

Lacrimi, bocete, povești despre cât de bun era, fapte haioase ori de vitejie. O mulțime de prieteni și cârduri de fete umpluseră holurile. Intervenții la comisia de sănătate din senat, la șeful SMURD, la Floreasca; la nevoie i s-au cunoscut prietenii. După lupte cu sistemul sanitar, cu orgoliile medicilor constănțeni și cu semnele vitale, se reușește un transfer cu elicopterul către Floreasca comandat de sus. Acolo îl așteaptă Sandu, fratele nostru cel mare, care mă ține la curent până reușesc să ajung în capitală pe neterminata A2. Zile grele pentru toți, nopți lungi mituind paznicii pentru a-l mai vedea o dată și pentru a-i afla tensiunea arterială. Adrenalina își făcea atât de bine treaba încât oboseala mă ocolea, foamea la fel, doar spaima ajungea la mine ori de câte ori scoteau pe câte unul din salon cu picioarele înainte și cearceaful pe cap. Zilele mă alergau în zeci de direcții pentru medicamente mai bune, pentru saltele anti-escară, pentru tuburi de oxigen, pentru relații la Bagdasar în eventualitatea unui transfer pentru când ar fi ieșit din comă etc. Nopțile mă dormeau pe la Sandu, pe la un văr „american”, pe la vreo mătușă ori pe la câte un prieten. Preoți, acatiste, rugăciuni, speranțe, dar cu toate astea eu nu mai simțeam nimic din dimineața cu telefonul. Rezolvam cu sârguință tot ce era de rezolvat, dar nu mă mai știam. Ce simt, care era viața mea, cum urma să fie în continuare erau întrebări pe care nu mi le puneam. Iar despre dependența mea, despre lupta cu ruleta, nu mai aveam nici cea mai vagă amintire.

Era trecut de 22:00 când, în drumul meu spre casă într-una din nopțile din capitală, îmi taie brusc calea un cazinou. Instant tot felul de substanțe îmi inundă creierul și, în ciuda circumstanțelor poposirii mele în București, cea mai bună idee îmi pare să intru și să joc. Nici nu am apucat să deschid ușa și eram deja copleșit o stare plăcută de liniște, de căldură. Durerea și suferința pe care ruleta mi le adusese în viață până atunci se evaporaseră. Niciun semnal de alarmă, niciun mecanism de apărare, nimic nu mă oprea, totul mă îndemna. Aveam 20.000 lei (noi) asupra mea și zero teamă, anxietate, regrete. În jumătate de oră, ies pe ușa cazinoului cu 0 lei (noi) în buzunar și cu 20.000 de senzații diferite de rău.

Nu stau pe gânduri, mă sui în mașină și plec spre Constanța în grabă pentru a lua bani de joc. Acasă mă așteptau 50.000 lei care nu erau ai mei, dar ne fuseseră încredințați spre păstrare (mie și Mihaelei, prietena mea de atunci) de către o rudă de-a ei pentru că nu proveneau din activități tocmai legale.

Ajung în Constanța în timp record, în miez de noapte, las mașina pe avarii în fața blocului, urc repede un etaj și intru în casă direct în camera de lucru unde țineam banii. Mihaela dormea la maică-sa pe perioada șederii mele în București, așa că nu era o problemă. Singura preocupare era să nu fiu văzut, neavând nici măcar eu o explicație care să-mi justifice prezența simultană în două localități. Scot plicul cu bani și iau exact 10.000 lei din el, astfel încât să rămână în continuare destul de plin. Am plecat înapoi spre București, din nou cu pedala înfiptă în podea. Tot drumul îmi imaginam numai pariuri, strategii de joc, îmi propuneam să recuperez cu răbdare banii pierduți mai devreme, cu pariuri mici pe care să le cresc progresiv numai din câștig. Parchez mașina în fața cazinoului în jur de 3:00 și intru din nou relaxat. Relaxarea a ținut fix un pariu, după care am crescut pariurile exponențial și în mai puțin de zece minute eram din nou în mașină în drum spre Constanța. Pe drum îmi fac o analiză a comportamentului de joc și mă conving că a treia oară voi reuși să am răbdare și să joc calculat. Se crăpa de ziuă când am ajuns din nou la plicul cu bani, iar riscul de a fi văzut creștea. Hotărâsem deja de pe drum să nu iau toți banii pentru că 20.000 lei îmi vor fi mai mult decât suficienți pentru a recupera suma pierdută până atunci. Indiferent dacă pierdeam ori câștigam, stabilisem că nu voi mai juca. Plicul rămânea totuși cu ceva greutate în el, iar lipsa banilor s-ar fi observat numai la o numărătoare și oricum eu eram în București, din câte se știa, așa că nu mă putea bănui nimeni de nimic. După numai două Red Bull și un pachet de țigări ajung din nou în cazinou. Încerc preț de vreo jumătate de oră să îmi pun strategia în aplicare, dar văzând că pierd încet și sigur și pătruns de oboseală îmi spun – ori la bal ori la spital; fac câteva pariuri mari și pierd toți banii măcar să scap de grija lor. Ies cu umerii lăsați din cazinou, mă sui în mașină hotărât să trag undeva să dorm. Până să decid unde anume mă părăsește oboseala. Abandonat și de aceasta din urmă și rămas singur-singurel pe scaunul șoferului mă lovește o problemă prin geamul deschis: cum naiba să las eu 20.000 lei în plic? Ce vor spune, că a intrat cineva prin efracție și cuprins de remușcări s-a întors și a lăsat 20.000 lei la loc pentru că oricum nu îi trebuiau decât 30.000? Sunt idiot? Nu îmi rămânea decât o variantă, să mă întorc degrabă în Constanța, să iau și restul de bani cu tot cu plic și să îi joc la ruletă. Zis și jucat.

După numai 70.000 lei investiți în bunăstarea patronului cazinoului, 1 oră de joc, 18 ore pe drum și 1.500km parcurși eram, în sfârșit, pregătit pentru un upgrade la Dependența 2.0.

(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.