Vă povestii în articolul trecut despre cât de departe poți merge, la propriu, pentru a-ți lua doza. Cu siguranță mult mai departe se poate merge în încălcarea normelor morale, de bun simț și chiar juridice.

Povestea următoare nu am îndrăznit să o spun în afara grupului de terapie, nici măcar soției mele, de rușine în primul rând și tot de rușine în toate celelalte rânduri.

Aveam 19 ani și habar nu aveam că ruleta poate da dependență. Pe vremea aceea credeam că joc pentru a avea mai mulți bani sau, după caz, pentru a-mi achita datoriile făcute; tot la ruletă, dar nu vedeam cercul vicios din cauza roții. Lucram ca agent de publicitate în Constanța, în vacanța dintre anii facultății, pe 1.400.000 lei vechi, salariul minim pe economie în acele vremuri. Îmi doream și eu mai mulți bani, asemenea unui cititor al blogului care joacă de „numai” 17 ani și mă întreabă dacă eu cred că e dependent de păcănele atâta timp cât el joacă „doar” pentru că își dorește mai mulți bani (deși, dacă aduni banii jucați în cei 17 ani, cu siguranță aveai mai mulți bani). Voiam clar mai mulți bani, dar nu rezonam prea tare cu calea obișnuită de a-i face. Eram convins la acea vreme că banii se fac cu bani, iară cu munca se face pâine. Ce-i drept, nici azi nu mi-a dispărut de tot această convingere. Adunasem deja în aproape doi ani de ruletă cam 3000$. Nu era rău deloc dacă ținem cont că un apartament în Constanța costa pe atunci cam 12.000$. Bineînțeles, cu două joburi de zi și unul de noapte, pentru că uitai să vă spui că mai lucram și în port ca „mână dreaptă” a unui turc-american-ortodox din România care se ocupa cu exportul de cherestea, iar veniturile din acest job erau cam de 3-4 ori mai mari decât la jobul cu carte de muncă. Cel de-al treilea job era însă cel mai extenuant atât fizic cât mai ales psihic. Da, despre cazinou este vorba. Era greu, dar fără el nu reușeam cu siguranță să ajung atât de departe. Un sfert de apartament la doar 19 ani. Dacă vă lasă gura apă celor care jucați și vă vin idei că într-un an și ceva veți ajunge și voi la performanța mea vă vând un pont. Se poate și într-o singură seară și nu e nevoie să aveți nici măcar un serviciu. Cum? Simplu, adunasem datorii de trei mii de verzișori.

La un calcul simplu îmi puteam achita datoriile și prin muncă cinstită cu salariul meu de 50$ la un curs negociat în cel mai bun schimb valutar din oraș, fără comision, doar că dura 5 ani. La ruletă, în schimb, cu 50$ pariați pe un număr câștigător aveam de numărat 1800$, așa că alegerea mea era destul de ușoară având ca opțiuni 5 ani de muncă sau 2 pariuri câștigătoare. În tot acest timp, în care eu tot alegeam scurtătura, datornicii mă cam incomodau. Mai ales cei de etnie rromă care erau de micuți învățați să fie persistenți în orice meserie și-ar fi ales. O bună parte dintre cei care au urmat școala vieții, secția finanțe, îmi bântuiau zilele, nopțile, diminețile și după-amiezile amenințându-mă constant cu executarea silită.

Oricât de incredibil ar părea, printre atâtea job-uri, îmi găseam totuși timp și pentru viață personală. Ba mai mult, aveam chiar și o prietenă stabilă – Gabriela –, relație de lungă durată, planuri mari pe termen scurt, mediu și lung. Mă integrasem foarte bine în familia Gabrielei, atât mama ei cât și Mihai, fratele, mă îndrăgeau, mă apreciau și știau că se pot baza pe mine pentru absolut orice. De la dat examene în engleză la facultate în locul lui Mihai pentru ca acesta să poată pleca cu iubita lui liniștit la munte și până la preluarea afacerii familiei în agricultură atunci când din motive extreme nu mai avea cine.

Într-o bună zi, de fapt într-o zi – că bună nu a fost cu siguranță –, mă cheamă la ei să mă anunțe că o rudă de-a lor încetase să respire și că va trebui să plece la înmormântare de vineri până duminică, în afara orașului. Pe mine m-au însărcinat cu cheia de la apartamentul lor în caz că se sparge sau nu vreo țeavă cât timp vor fi plecați. Mihai, student în ultimul an la marină, făcuse deja câteva voiaje bune în calitate de cadet și strânsese de pe urma acestora o sumă considerabilă – cam 6000$. Cu banii ăștia începusem să îmi fac planuri să joc pentru a-mi acoperi datoriile încă dinainte să termine de rostit fraza prin care mă anunțau că decedatul le solicită prezența. Ne luăm rămas bun, deși eu eram singurul care rămânea și nu era nimic bun în asta, dar ei nu știau nimic despre dependența mea. Când se lasă seara peste București se lasă și peste Constanța, iar eu decid că a sosit momentul să verific dacă nu cumva s-a spart vreo țeavă. Urc cele trei etaje pe silențios, tot așa descui și ușa care stătea între mine și posibila inundație. Îmi spun că nu e bine să aprind totuși lumina în apartament pentru a nu se sesiza vecinii și merg în dormitorul unde Mihai ținea banii și unde erau și țevile cu cele mai mari șanse să se spargă. Scot teancul de bani și iau cam o treime din ei fără să îi număr pentru că era beznă și îmi spun în sinea mea că vreo 2.000$ ar trebui să îmi ajungă să joc 2 zile și să câștig cele 3.000$ pe care le datoram, iar dacă prin cine știe ce minune nu îmi ieșea planul aveam suficient timp la dispoziție să acopăr lipsa lor din alte surse (pe care nu reușeam să le identific în acel moment, dar eram convins că dacă ar fi fost nevoie, sub presiune, aș fi rezolvat-o eu cumva), iar dacă totuși nu reușeam exista mereu varianta să neg până la Dumnezeu că aș ști ceva – când ar fi descoperit lipsa lor, că doar nu îi număra zilnic. Aștept cuminte în spatele vizorului până se stinge lumina pe scară, ies, încui cu încetinitorul și purced spre cazinou. Mă opresc scurt să schimb dolarii în cei mai vechi lei, ajung apoi la ruletă, comand o cafea și o apă minerală, îmi suflec mânecile, ba nu, că era vară, și mă apuc de joc. Nu mă gândesc niciun moment la faptul că furasem din casa oamenilor care mă iubeau sau pur și simplu că furasem și asta pentru că în mintea mea de dependent îndată ce aveam să câștig urma să pun banii la loc și dacă nimeni nu știa, nici eu nu făcusem nimic rău. Nu-i așa?

Deși au trecut 15 ani de atunci tot îmi amintesc că mi-a mers bine la joc. După numai o oră aveam în buzunar banii pe care îi împrumutasem și încă vreo 2.000$ în plus. M-am oprit din joc, am rugat-o pe doamnă să îmi rezerve postul la ruletă și am ieșit din cazinou ca să schimb banii lui Mihai înapoi în dolari. Ba chiar mă gândeam să mă duc să îi pun la loc pentru că aveam deja două treimi din datoriile mele acoperite, dar am zis că e același lucru dacă îi pun pe ăștia în portofel și nu mă ating de ei. Unde mai pui că îmi trecuse prin cap să returnez o parte din datorii și băieților din Piață (n.r. Piața Chiliei). Am depășit repede toate ideile astea prostești și m-am întors la ruletă. A urmat o noapte lungă în care am tot câștigat atât de mult încât deja îmi făceam planuri de concediu. Timp de alte câteva ore am continuat să-mi tot modific planurile în funcție de joc, ba îmi cumpăram mașină, ba o reparam pe cea pe care o dețineam, ba chiar la un moment dat mă bucuram că sunt pe zero și chiar dacă am pierdut o noapte, măcar aveam banii lui Mihai în portofel. Asta până când nu i-am mai avut. Am părăsit cazinoul lefter, dar liniștit cumva că mai am două zile să rezolv datoriile vechi și situația nouă creată. Încă nu mă gândeam la ce făcusem. Era timp.

M-am trezit devreme pregătit să rezolv totul conform proverbului: cine se trezește de dimineață răstoarnă carul mare. Am mers mai întâi să verific țevile, care trecuseră cu bine noaptea și, dacă tot eram în zonă, am luat și restul de bani că să nu fac mai multe drumuri. Ruleta mă aștepta, dar nu singură de data asta ci avea companie. Unul dintre creditorii mei de zi cu zi mă aștepta cu speranța de a mă împrumuta la nevoie și încă unul oleacă mai bronzat la care eram restant și venise să îmi țină pumnii. M-am luptat în acea sâmbătă cu ruleta de dimineață până seara, cu o singură pauză de apă vie, respectiv moartă. Ca să nu mă abat de la esența poveștii voi sări peste detalii direct la final – am pierdut lupta cu zmeul cu 37 de numere spre zorii zilei de duminică.

Nu am mai dormit deloc, de această dată, pentru că era deja o chestiune de ore până s-ar fi întors „ai mei”. Notabil este cum într-un astfel de moment cei dragi ți se transformă în cei mai de temut adversari fără să se schimbe vreun pic și cum îți dorești să nu se mai întoarcă vreodată cei pe care în condiții normale i-ai fi așteptat cu drag și dor. Trebuia să găsesc o explicație pentru lipsa banilor și repede, bine, exista varianta reală a faptelor, dar nu mă coafa. Mă duc la Bel Ami, cafeneaua în care mi-am petrecut mai toate momentele dramatice din viață, să mă gândesc timp de câteva cafele la o soluție care să nu implice adevărul și din care să ies măcar victimă, dacă nu cumva basma curată. Mă uit acum în urmă tot încercând să dau vina pe cafea ori pe țigări, pe oboseală ori pe vârsta-mi fragedă, doar-doar să nu îmi asum soluția găsită și aplicată în cele din urmă. Revenind la Bel Ami, am găsit o singură variantă prin care banii lui Mihai să ajungă în posesia mea fără ca eu să îi fi luat noaptea, ca hoții – să mi-i ofere chiar el. Fiind vorba de o sumă foarte mare, trebuia să mi se fi întâmplat ceva foarte grav pentru a-l determina să îmi ofere toți banii lui și asta prin telefon. Trebuia și ca rezolvarea situației să nu poată suferi vreun fel de amânare, iar urmările ei să nu poată fi verificate în niciun fel peste doar câteva ore când aveau să se întoarcă. Am hotărât să mi se fi întâmplat următoarele: în timp ce conduceam mașina lor (pentru o implicare cât mai mare) am accidentat mortal un puradel al cărui tată îmi oferea ieșirea din această situație contra sumei de 10.000$, el urmând să îl ducă la spital și să declare că așa l-a găsit în fața casei și nu a văzut autorul accidentului. Mi-am notat totul pe o agendă ca nu cumva să încurc din detalii la telefon și m-am apucat de repetiții. Am părăsit Bel Ami-ul hotărât să accidentez ușor mașina. Am căutat îndelung o stradă cât mai goală și am urcat mașina pe trotuar având în față un copac. Pentru posibilii martori vream să pară că am dat din greșeală în față la plecare, în loc să dau cu spatele. Am fumat o țigară și am pornit motorul, am băgat în viteză și am intrat ușor în copac, ca să provoc daune mașinii cât mai apropiate de ale unui accident cu un copil. Fiind copil, daunele nu trebuia să fie prea mari așa că am accidentat ușor de vreo patru ori copacul până să fiu mulțumit. Am plecat apoi de la locul „faptei”. După câteva ture de bloc, pentru a suna mai răvășit la telefon, l-am sunat pe Mihai și i-am spus că am lovit un copil cu mașina lor. A fost doar primul dintre apeluri – pentru a părea cât mai reală drama, nu puteam să îi spun tot ce îmi notasem dintr-o răsuflare pentru că ar fi părut înscenat – și l-am încheiat abrupt spunându-i că îl sun mai târziu că a apărut un om care pare a fi tată de puradel, posibil chiar al celui în cauză. Planul meu era să nu îi cer eu vreun ban, ci să fie ideea lui pentru a-i fi mult mai ușoară ulterior acceptarea întregii drame și pentru a nu da de bănuit că ăsta ar fi scopul meu. Intru în mașină, mai fumez o țigară, mai repet un pic următoarea parte din scenariu și îl sun din nou. Îi spun de data asta că am suit copilul pe bancheta din spate a mașinii și că îl aștept pe tată să suie și el în dreapta și să plecăm spre spital. Timpul de gândire pe care i l-am lăsat între apeluri a fost cu folos – când să închid apelul mi-a spus să încerc să îl mituiesc pe tatăl de puradel, că oricum copilul e mort și nu are rost să mă duc și eu la închisoare. I-am spus că nu pot să fac eu asta, dar a insistat și nu am avut de ales decât să îi urmez sfatul. La al treilea telefon, mult mai rapid i-am transmis astfel: vrea 10.000$ și îl duce el la spital fără să știe ce, cum și cine, dar că pe loc trebuie să îi dau ajutorul de înmormântare și, mai ales, să nu mai implic pe nimeni, ceea ce avea sens în actualul context. I-am spus lui Mihai că nu am în veci de unde să fac rost de o asemenea sumă, ceea ce avea din nou sens, și că plec la spital. I-am închis telefonul, resemnat, până să apuce să îmi sară în ajutor. Conform planului, a sunat imediat înapoi și mi-a spus să îi dau acum 6.000$ și restul în maximum o oră după care mi-a spus unde găsesc banii lui. Am încercat să îi explic că nu am de unde să îi returnez atâția bani, dar nu am avut succes. Suma cerută de tatăl victimei o alesesem pentru că era rotundă, pentru că nu trebuia să coincidă cu suma de bani de care dispunea Mihai și pentru că voiam să joc în continuare ca să îmi acopăr datoriile anterioare accidentului. L-am sunat apoi și i-am spus că am găsit banii unde mi-a spus, că i-am dat nu înainte de a stabili termenii în care urma să îi dau diferența și că am reușit să împrumut și eu 2.000$ de la un văr. A răsuflat ușurat și m-a trimis la un coleg de-al lui pentru restul de bani pe care îi ceruse împrumut în contul meu, dar pe care trebuia să îi restitui. Am zis mersi și am plecat să colectez banii și să îi dau mai departe. Am rezolvat totul la limită. Când s-au întors, ne-am revăzut bucuroși și am predat apartamentul fără nicio țeavă spartă. Doar Mihai era îngândurat și nu voia să spună cu niciun chip ce s-a întâmplat deși insistam cu toții.

Ce nu trecusem în planul din agenda mea și ce nu prevăzusem deloc erau urmările asupra lor, asupra mea, asupra relației noastre – o teamă generalizată din cauza complicității la ucidere din culpă, anxietăți, depresii, paranoia, schimbatul numerelor de la mașină, schimbatul mașinii și chiar intenția de schimbare a numelui de familie. Cu o minciună le-am transformat viața acestor oameni, care în bunătatea lor erau în stare să mă scape de la crimă, într-un coșmar zilnic. Planurile pe care le aveau cu banii respectivi s-au dus, la fel ca și munca lui Mihai din ultimii ani pe mare, departe de cei dragi. Înghițeau în fiecare zi în sec pentru ce li s-a întâmplat, la fel și eu pentru ce le făceam cu fiecare minciună adăugată pe parcurs. Am făcut la un moment dat un credit pentru a-i restitui colegului lui Mihai cele două mii de dolari, dar timpul nu îl mai puteam da înapoi, iar zâmbetele și buna dispoziție din acea casă nu le mai puteam restabili cu niciun chip. Nicio bancă, niciun cămătar nu dădea un asemenea credit indiferent câtă dobândă ai fi fost dispus să dai.

Nimic nu a mai fost la fel. Nimic nu mai e la fel. 15 ani în care nu am reușit să mă iert, să mă accept.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.