Mai am o oră și ajung acasă la soție, la copii. Au trecut două luni departe de ei, departe de viață. În dreapta mea am munții Făgăraș, iar în stânga îl am pe Laurențiu, la volan. Face parte din planul meu de abstinență, iar eu din al lui. A apărut la centrul de recuperare pentru dependenți în ultimele mele două săptămâni de internare și nu întâmplător. Nimic nu e întâmplător, dar ca să ajungi să simți asta ai un întreg traseu de făcut. Trebuie să treci prin momente în care te simți stăpânul lumii sau măcar stăpânul lumii tale, iar apoi îți trebuie să fii victimă, a întregului univers sau măcar a ta. De fapt, trebuie să fii suficient de inteligent ca să îți permiți să ajungi la concluzia că ești mic și prost și că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple.

M-am internat pe deplin conștient de ce voi găsi aici. Nu era prima oară când ceream ajutor, nu era nici prima oară când călcam într-un asemenea centru, am studii și experiență în domeniul psihologiei și psihoterapiei, dar nimic din toate astea nu m-a împiedicat să mă comport în primă instanță ca oricare dintre cei ajunși aici, neinițiați. Nu aveam așteptări magice ca majoritatea, dar aveam modurile mele de a opune rezistență la schimbare, de a mă lupta cu dualitatea dintre dorința de recuperare și cea de joc. Aici nu eram psiholog, nu eram antreprenor, nu eram specialist în dependență, eram pur și simplu dependent și îmi era greu să mă detașez de ce vream să fiu și de cât de mult îmi doream să fiu altfel decât ei toți.

Cărțile de beletristică din biblioteca centrului erau proaste, cele de specialitate nu aveau cum să fie mai speciale decât mine, filmele care rulau seara erau sub nivelul meu, iar celelalte care se apropiau de gustul meu critic erau deja văzute. Mâncarea nu era nici măcar ca la 3 stele, munca era ok, dar pentru ceilalți. Până și programul de terapie necesita anumite modificări și dacă mi-ar fi cerut ajutorul cei din echipa terapeutică i-aș fi descurcat și cu asta. Grupul de terapie era ori prea mare ori prea mic, colegii ce îl alcătuiau vorbeau superficial sau deloc și eram chiar revoltat de fuga asta a lor de terapie, de parcă ar fi venit cu forța acolo. Iar de membri echipei de terapeuți nici nu mai vorbesc. În concluzie eu eram bun, ei răi, eu eram deștept, ei proști, eu știam ce nevoi am, ei nu. Clar aveau nevoie de un manager ca mine, de un terapeut ca mine, de mine, altfel erau varză. Fie, îi repar și pe ăștia. Îi aduc eu pe drumul bun.

Cam așa gândeam cu toții, odată ajunși acolo și era normal. Era normal să ne revoltăm, să opunem rezistență, e normal și pentru cei care nu sunt dependenți să se lupte cu schimbarea, dar pentru noi care încercam să schimbăm conștient ceva ce nu doream în mod inconștient. Alegeam să renunțăm la neurotransmițătorii pompați în creier de consumul nostru, la stările de euforie, la substanțele sau comportamentele care ne transformau în niște indivizi pe care îi puteam accepta (curajoși, dezinhibați, vorbăreți, în control etc.) și, mai ales, alegeam să renunțăm la cel mai eficient anestezic împotriva durerii sufletești, împotriva problemelor de zi cu zi, împotriva traumelor, suferințelor și nedreptăților vieții, celorlalți etc. Mai mult chiar, renunțam la un mod de viață, iar pentru cei mai tineri era singurul mod de viață cunoscut până atunci. Normal că ne doream saună, masaj, icre negre, terapeute 90-60-90, câte 2 la fiecare cameră, lux, vreme frumoasă, aplauze pentru că ne trezeam de dimineață. Și, când le-am fi avut, preocupați cu toți acești stimuli, am fi realizat că nu avem de fapt nicio problemă și că ăștia cu terapia lor vor doar să ne stea în calea fericirii.

În prima săptămână am stat aproape numai în pat, suferind de măsea și plictis, în a doua săptămână m-am certat cu vreo patru colegi, în a treia săptămână cu alți doi, în a patra săptămână m-am apucat de lucru. M-am apucat de lucru pentru firma mea după ce mi-am adus de la birou calculatorul și am început să pierd nopțile și să fiu zombie pe timpul zilei. În a cincea săptămână am recidivat, în a șasea și a șaptea m-am contrat neobosit cu personalul, în ultima săptămână, a opta, a început să îmi placă până și munca, ergoterapia. Așa arată la suprafață șederea mea în centrul de recuperare, probabil la fel arată și ale celorlalți. În profunzime se întâmplă tot ce contează, de fapt. Și de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Ne întâmplăm odată cu trecerea timpului, pe măsură ce ne vedem în ceilalți ca în adevărate oglinzi, pe măsură ce scoatem din noi toată mizeria și ne minunăm nu numai că nu ne judecă nimeni, ba chiar aflăm că e normal. Că totul e normal. E normal să te doară, e normal să nu te doară, e normal să îți pară rău, e normal să nu îți pară, e normal să vrei să joci, e normal să îți fie greu să nu o faci, e normal să plângi și la fel de normal e să nu plângi. Și, încet-încet învățăm să căutăm în noi, învățăm să vorbim, să plângem, să ne acceptăm pe noi după ce vedem cum ceilalți ne acceptă și ne dau credit. Începi să crezi și tu că meriți să fii iubit, că ai valoare, că ești frumos, bun, că nu e nevoie să te mai ascunzi în spatele a ce îți dorești să fii și că poți fi exact cine ești și să fii plăcut, acceptat și iubit pentru asta.

Cu toată lupta și rezistența ta, terapia convențională sau cea din camere și holuri, terapeuții cu diplomă ori cei cu diplomă în abstinență, ajung la tine. Ei știu de lupta ta, o cunosc, au răbdare cu tine, ei știu că tu meriți. Iar tu? Tu te vindeci. Nu de dependență, ci de tine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.