Ziua 1
18 martie 2017
Green green grass of home
2 aprilie 2017

Stă în fața noastră îmbrăcat de sus până prea jos în negru. Eu îi spun Batman, el își spune Ninja. Vine în fiecare vineri printre noi, dependenții, și reușește în stilu-i caracteristic să ne atragă spre partea spirituală a vieții și să ne ajute să ne ajutăm. Vinerea lăsăm armele și nu mai opunem rezistență la terapie. Vinerea suntem mai buni, mai înțelegători cu noi și cu ceilalți. Sunt doar două ore, dar sunt printre cele mai plăcute ore de aici din centru. Și, deși ne face bine fiecăruia apropierea asta de Dumnezeu, odată ce pleacă Batman revenim la starea de dinainte. Nu căutăm să aprofundăm ce ne face bine și ne întoarcem la starea de rău cu care suntem cu toții obișnuiți. Așa știm noi să trăim și ne e frică de schimbare chiar dacă schimbarea înseamnă bine. Nu știm cu binele și ne e teamă de ce nu știm. Și nici măcar nu realizăm că dăm fuga înapoi în suferință, uităm instant că pentru două ore ne-a fost mai bine. Când am realizat asta – nu singur, ci cu ajutorul unui coleg de suferință – am ales să îmi pun remindere pe telefon ca să mă rog, să merg la biserică, să mă spovedesc. Atât de mare e rezistența la bine încât trebuie să mă constrâng ca să mă îndrept spre el.

Citește cu voce blândă:
„Veți cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

Iudeii, însă I-au răspuns: Noi suntem sămânța lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi liberi?

Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.”

– Libertatea despre care vorbește Mântuitorul este libertatea sufletească. Atunci când mințim, de exemplu, începe să ne apese, începem să avem mustrări de conștiință, perseverăm în minciună și încet-încet ne trezim sclavii păcatului nostru. Oricâtă iubire am avea în jurul nostru, oricât confort material, oricâte succese, mereu ne va apăsa păcatul. Voi ați simțit vreodată cum e să fiți într-adevăr liberi?

Îmi dreg vocea…

– Eu nu. Sunt dependent încă din adolescență și nu am experimentat independența în viața mea de adult.

– Altcineva? A simțit vreunul dintre voi libertatea?

– Ba da, mint, am simțit-o! Am simțit libertatea! Abia acum mi-am amintit sentimentul.

– Ne împărtășești și nouă?

– Da, cam asta e ideea,  răspund eu, cu vreo zece decibeli în minus, în timp ce îmi caut cuvintele.

– Astăzi?, mă întreabă Batman, șugubăț.

– Eram în Iași, v-am mai povestit cum ajunsesem acolo. Casă nu, masă nu, frig da. Maria, pe care o întâlnisem de revelion în cazinou, mă mai ajuta și ea cu ce putea până la deschiderea centrului de recuperare pentru care venisem în oraș. De vreo două ori, când îi era plecat bărbatul, mă chemase să dorm la ea. Alteori mă mai chema în timpul zilei să mănânc, când era drumul liber. De fiecare dată când mă vedeam cu ea îmi lăsa câteva țigări și în fiecare dimineață îmi cumpăra un ziar ca să îmi caut de muncă.

– O și futeai?, se aude o voce veselă din grup.

Ridic ochii la Batman, se cam înroșise. Continuu amuzat:

– Nu, nu mi-a trecut niciodată prin gând. Prin altă parte nici atât.

Adevărul e că nu găseam un singur lucru atrăgător la ea și nici imaginația nu mă ajuta deloc.

– Nici măcar puțin?

Ignor și povestesc mai departe.

– Într-o zi, mi-a făcut o ofertă de nerefuzat. Să dorm nopțile în aprozarul ei. Zis și dormit. Noaptea, când pleca, nu încuia ușa, iar eu mă strecuram înăuntru făcând tot posibilului să nu fiu văzut. Dimineața aranjam totul la loc și părăseam incinta la 7 cel târziu. Deschidea la 8, dar nu trebuia riscat nimic pentru că erau șanse să vină însoțită la aprozar.

– Și cum dormeai acolo? Același coleg vorbăreț.

– Păi, după vreo două nopți de experimente am găsit soluția optimă. În spatele tejghelei trăgeam doi saci de cartofi de zece kile care erau ceva mai călduți decât gresia unei nopți de iarnă, iar pernă îmi era un săculeț de vreo două kile de ceapă. Asta nu a durat mai mult de câteva zile pentru că a început să vândă și pâine și am înlocuit ceapa cu o pâine țărănească de toată frumusețea. Și în timp ce ea suferea că nu vinde toată pâinea, eu mă bucuram de puterea mică de cumpărare din zonă. Mai mult decât atât, dimineața îmi mâncam perna cu usturoi și oleacă de sare. Dacă îmi era foarte foame și seara, împărțeam perna în două.

Din sală mă izbește un val de milă amestecată cu uimire. Mă doare, dar povestesc mai departe, îmi făcea bine și nu mă mai putea opri nici rușinea, nici orgoliul, nimic ce în condiții normale ar fi făcut-o.

– Nu puteam aprinde lumina pe timpul șederii, astfel că pentru a mânca mergeam în baie, unde îmi puteam pregăti masa în voie cu lumina aprinsă. Lăsam capacul la wc, mâncam pe masa astfel improvizată, îl ridicam, îmi făceam nevoile și îl lăsam din nou pentru a putea citi pe wc-ul-fotoliu. O bună parte din noapte o petreceam în baie, în dormitor mergeam abia când mi se închideau ochii. Am și dormit în baie de câteva ori, pe fotoliu, când durerile de la vânătăile provocate de dormitul pe cartofi erau de nesuportat. Mereu îmi spuneam că mai e puțin și voi lăsa cartofii pentru o saltea din centrul de recuperare. Într-o zi, în loc de ziar, Maria mi-a dat bani de bilet de autobuz și mi-a spus să dau o fugă până la centru că poate au deschis mai devreme decât îmi spuseseră cu o săptămână în urmă că o vor face. Mi-a explicat în detaliu la ce stație să urc, la care să cobor și cu ce autobuze pot ajunge la destinație. Dădui din cap că pricepui și plecai. Bineînțeles că nu am luat niciun bilet, era chiar culmea să dau 4 lei întregi pe o hârtiuță. Era cea mai mare sumă din buzunarul meu din ultima săptămână și de-asta nici nu reușeam să mă hotărăsc în ce să o investesc. Ajung la centru și găsesc deschis, spre surprinderea mea. Am fost luat în primire de o doamnă psiholog care mi-a explicat că centrul a rămas doar de zi din lipsa finanțărilor și că voi putea veni zilnic pentru terapie, dar internări nu se mai fac. Socoteala din capitală nu se potrivea de niciun fel cu cea din târgul Ieșilor. Mă conduce apoi în sala de mese unde îmi pune în față un castron cu cea mai bună supă pe care papilele-mi o gustaseră vreodată. De fapt, era o zeamă gălbuie fără nimic ce ar fi putut să îmi solicite dantura și cu slabe urme de sare, dar cu toate astea a fost mai bună în acel moment decât un ossobuco milanese într-un restaurant de top. Am savurat fiecare lingură, după care am urcat cu doamna psiholog la etaj. Am intrat într-o încăpere ce fusese transformată în biserică. Arăta mai mult ca un dormitor, dar avea ceva altar, ceva icoane și niște miros specific. Mi-a spus că mă va lăsa o perioadă singur în acea cameră să fac ce simt eu și apoi se va întoarce să vorbim. M-am așezat stingher în genunchi și am avut pentru prima oară o discuție serioasă cu Dumnezeu. După ce l-am rugat întâi să mă ajute cu problemele pământești – să îmi găsesc un job, o locuință, să îmi recuperez bagajele lăsate în gară și gadget-urile din amanet – am trecut și la problemele de suflet – mereu pe locul doi. M-am rugat, l-am certat, mi-am cerut iertare și ne-am împăcat în cele din urmă. Am plecat de acolo altcineva.

– Chuck Norris? Mă întrerupe retoric glumețul de serviciu.

– Ajung acasă. Arunc un ochi în naveta cu pâine, răsuflu ușurat și îi povestesc Mariei care aranja merele în raft. Nu a părut prea interesată de sumarul zilei mele deoarece  îmi pregătise o surpriză și era nerăbdătoare. Pusese deoparte niște bani ca să îmi scoată una dintre gențile lăsate de mine la „Bagaje”. Închide mai devreme aprozarul și pornim la pas spre gară. Ajungem la locul faptei și surpriză – se desființase firma, bagaje nu. Inițial m-a cuprins oleacă de panică și am început să-mi fac un inventar ca să văd ce am pierdut de fapt. Maria turba în jurul meu de supărare, de revoltă că pierdusem toate hainele, toate încălțările, toate bunurile, și tot încerca să mă încurajeze. O liniște, parcă de nicăieri, mă cuprindea treptat pe măsură ce îmi enumeram fostele avuții. La început era o liniște la propriu pentru că toată turuiala Mariei începuse să se estompeze, la fel și restul zgomotelor din exterior, pentru ca apoi să se instaleze și cealaltă liniște, aia sufletească. Deodată m-am simțit împăcat cu totul, cu mine, cu viața mea, cu situația în care mă găseam. Era pentru prima oară când mă simțeam liber, liber de trecut, liber de viitor, liber de lucruri, liber de tot și toate. Puteam să devin orice, oricine. Pierderea acelor lucruri mi-a adus libertatea. Cred că îl amuzasem oleacă pe cel de cel mai de sus cu rugămintea mea să îmi recuperez gențile din gară.

– Tatăl nostru care ești în ceruri…

Imediat după rugăciunea de la sfârșitul acestei ședințe de terapie spirituală de grup am luat decizia să scriu pe acest blog.

1 Comment

  1. Batman, zis Ninja spune:

    Batman se înroșește greu. A auzit destule. Poate i-a crescut tensiunea din cauza devierii discuției. Îl voi întreba pe prietenul meu, dublura mea de pe „Insula din ziua de ieri”. N-ar fi rău să mă înscriu pe blog. Dacă am schimbat atmosfera preț de două ceasuri, e bine. Chiar minunat. În atmosfera schimbată poate îl respirăm pe Duhul Sfânt. Fără vrajă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *