Green green grass of home
2 aprilie 2017
Sf. Petru
29 aprilie 2017

Nu am răbdare și gata. Dacă aveam, probabil aș fi jucat pariuri sportive în loc de ruletă, dar nu mă văd să aștept o zi, o săptămână, pentru recompensă. Nu știu niciun dependent care să aibă răbdare, niciun narcoman care să își cumpere doza azi și să o consume săptămâna viitoare, niciun alcoolic care să comande la bar o tărie ca să o bea a doua zi după program, cu toții vrem recompensa instant. Mă roade, însă, o întrebare – e o trăsătură a mea pe care s-a lipit ulterior dependența sau e o trăsătură datorată dependenței? Joc de mult prea mult timp ca să îmi amintesc cum mă raportam la recompense înainte de a deveni dependent.

M-am întors de la recuperare cu avânt, cu chef de viață, cu optimism și încredere în mine. Eu știam că nu mai joc și că sunt pus pe treabă și, mai mult decât atât, aveam un plan de abstinență care cuprindea printre multe altele să fac lucruri pentru mine, să îmi fac prieteni, să ies, să socializez, să petrec timp cu mine etc. Foarte mult „mine” în planul meu, dar aveam nevoie de asta, de un egoism sănătos. Egoism manifestam și când jucam, ați spune, așa și este, doar că nu era pentru un „greater good”, era pentru o satisfacție de moment distructivă pentru mine și pentru apropiați. De data asta porneam către un egoism constructiv, cu scopul de a mă descoperi, accepta și, eventual, iubi pe mine.

Dar cei de acasă care nu au fost cu mine la recuperare erau oare pregătiți pentru planul meu? Dimpotrivă, ei se acomodaseră cu Daniel dependentul, iar Daniel dependentul lăsase urme adânci în ei, răni care nu s-au vindecat doar pentru că el fusese la recuperare și se întorsese cu o altă stare de spirit. Dar eu nu aveam răbdare din nou. Și de această dată eu îmi doream recompensa instant – nu mai joc așa că toată lumea din jur trebuie să fie bine, să aibă chef de viață, de ieșiri în oraș și să fie numai într-un zâmbet. Cum nu? Păi atunci eu de ce mă mai lupt atât cu boala asta dacă ei tot nu sunt bine. Dar dacă eu lupt să rămân abstinent pentru mine, de ce îmi pasă atât de starea celor din jur? Pentru că ei sunt un continuu reminder al răului făcut în timpul jocului care îmi menține vie o perpetuă stare de vinovăție. Îmi e greu să accept că lupta mea pentru a rămâne abstinent nu anulează acest rău și nu găsesc încă soluția de a trăi împăcat cu consecințele acțiunilor mele și nici răbdarea ca timpul să își joace și el rolul în toată povestea asta și să contribuie la vindecarea rănilor provocate. Să fiu abstinent înseamnă mult mai mult decât a nu mai juca sau consuma. E un mod de viață, e alt mod de viață, unul pe care nu îl cunosc decât din spusele altora și e unul pe care trebuie să învăț să îl trăiesc. Să fiu abstinent nu e o mare filosofie, e the right way, dar pentru mine e greu. Până acum am cunoscut și căutat doar calea ușoară, calea scurtă, ipotenuza vieții. Nu e rău pe termen scurt, e chiar foarte plăcut. Pe termen lung, în schimb, a făcut să nu cunosc celelalte plăceri ale vieții, cele durabile, pline de conținut, de sens. Calea pentru a le cunoaște de acum încolo e una singură, să parcurg toate catetele vieții pe care mai mult sau mai puțin conștient le-am netrăit până în prezent. Asta presupune să cunosc răbdarea, nu să o am, să o trăiesc. Răbdare să treacă durerea, răbdare să vină plăcerea, răbdare să se vindece rănile, răbdare să vină iertarea, răbdare să nu mai vină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *