E sâmbătă, ziua de dinaintea zilei în care și Dumnezeu s-a odihnit. Am dormit ca un prunc până m-a trezit nevastă-mea ca să opresc alarma, alarmă care face și ea parte din planul meu de abstinență pentru a avea un program nehaotic de viață. Suna de la 7 și un sfert fără să își atingă scopul direct. Indirect, însă, mi-a trezit soția care la rându-i m-a trezit pe mine, punct ochit, punct lovit.

Mă ridic din pat și merg pe balcon ca să îmi fumez țigara care să-mi definitiveze procesul de trezire, după un mic ocol la baie. O aprind, cu o brichetă pe care am pierdut-o în mod straniu până la a patra țigară, și deblochez telefonul ca să văd ce am „pierdut” cât timp am dormit. Ignor 90% din notificări, în special cele work related, și deschid un monolog pe WhatsApp care a avut loc între 2AM și 3AM, despre care aveam să aflu, mai târziu, că a stat în calea dorinței nevesti-mii de a se odihni.

Am citit mesajele, trimise de Petru – un foarte bun prieten pe care l-am cunoscut în perioada petrecută la Iași–, de câteva ori, în chei diferite. Le-am citit ca pe un exercițiu de sinceritate, ca pe o curățare interioară, ca pe o declarație de dragoste, ca pe o admitere a neputinței în fața drogurilor, ca pe o decizie de a renunța la luptă, ca pe o scrisoare de adio și, nu în ultimul rând, ca pe un bilet de sinucidere a sufletului.

Drogurile, jocurile, alcoolul, omoară. Mai întâi iubirea, speranța, sufletul. Apoi, când, în sfârșit, nu mai e nimic, ai din nou o șansă la viață. Odată ce ai luat-o pe acest drum, al dependenței, nu mai există cale de întoarcere, chiar dacă pe parcurs mai ai senzația că te poți întoarce, că poți vira. Nu poți. Trebuie mai întâi să mori ca să mai ai o șansă. Iisus a făcut-o. A mai reușit și o mână de dependenți. Majoritatea a ales să rămână în cenușă până la sfârșit. Ceilalți, păsările Phoenix ale dependenței, cei puternici, au cerut ajutor.

Petru mi-a apărut în cale în urmă cu 5 ani. Este verișorul Mariei, în al cărei aprozar vă povesteam că am dormit la un moment dat. Venise din Torino, unde locuia de pe la 12 ani, la Iași ca să își reînnoiască buletinul, avea acum 24 de ani. Ne-am apropiat foarte tare, amândoi dependenți de jocuri, pe amândoi ne plimba viața de colo-colo. L-am văzut mereu ca pe fratele meu mai mic, ca pe un frate pe care nu l-am avut niciodată, ai mei fiind mereu mai mari. L-am luat sub aripa mea și am încercat să mă ajut pe mine prin el. Îmi era tare drag, îl vedeam ca pe copilul din mine pe care nu l-a ajutat și nu l-a călăuzit nimeni. A venit să își schimbe buletinul și a mai rămas câțiva ani până a decis că e pregătit să își ia zborul înapoi în țările calde, vara, ca păsările migratoare. Am trecut prin atâtea împreună. Zilele trecute, când m-a vizitat în noua mea viață, stăteam la o terasă și ne povesteam cu atât de mult entuziasm peripețiile, mare parte semi-uitate, iar nevesti-mii nu-i venea a crede. În primul rând pentru că erau niște povești aproape ireale pentru un ne-dependent, povești grele, și în al doilea rând pentru că nu putea înțelege de unde ne venea bucuria și entuziasmul în timp ce ne aminteam o perioadă grea din viața noastră. Dar nu era deloc așa. Nu mai era grea. Aleseserăm amândoi să râdem, să ne vindecăm.

– Mai ții minte, Daniel, când stăteam întinși  și ne uitam – nu mai știu exact dacă în tavan sau la televizor – și îți spuneam că eu nu cred să am vreodată o viață, o familie, să fiu fericit?

Adevărul e că ne uitam adesea în tavan pentru că televizorul era mai mereu în amanet.

– Da, frate, așa este. Și eu îți spuneam că nici eu nu cred să am vreodată o femeie care să mă iubească așa cum sunt, cu tot trecutul și problemele mele.

Dialogul ăsta îl purtaserăm înainte să ajungă și nevastă-mea la terasă, așa că în secunda doi am pus mâna pe telefon, am sunat-o și i-am spus așa:

– Îți mulțumesc pentru că ești în viața mea! Ești o femeie și o soție minunată, cum nu credeam să am vreodată. Mă înțelegi și mă iubești cum nu credeam că merit să fiu iubit.

Revederea cu Petru mi-a făcut atât de bine. Mi-a amintit și mi-a deschis ochii. Am trecut din nou prin toate stările date de consum, dar și prin toate momentele frumoase și mi-a arătat cum, în urmă cu ceva vreme, mi se părea imposibil să am o familie, ca să nu uit să apreciez și să lupt pentru că astăzi am.

Petru încă nu a început lupta și nici o familie, a lui, care să îl iubească, nu are deocamdată. Petru mi-a scris următoarea propoziție: „Mi-aș da viața ca să am o familie și ca să fiu fericit și împlinit alături de ei”.

Prietene, nu trebuie să îți dai viața pentru asta! Trebuie doar să alegi o trăiești. E greu, da, este tare greu să trăiești. Să nu trăiești este ușor, să joci, să consumi, să bei, să te anesteziezi. Iubește-te tu pe tine pentru ca apoi să poți iubi și să fii iubit. Nu îți mai face rău, meriți bine și va veni. Nu încă, nu atâta timp cât nu ești pregătit să înduri iadul pentru el. Pentru că da, paradoxal, lupta ca să ieși din dependență arată exact ca un drum spre iad, în timp ce „lupta” ca să rămâi dependent este plină de plăceri. Capătul drumului, în schimb, merită efortul.

Îți mulțumesc, frate! Pe curând!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.