Sf. Petru
29 aprilie 2017
Prima dată
23 mai 2017

Nimeni, oricât de open-minded ar fi, nu poate trăi cu un jucător.

Nimeni nu poate trăi cu mine.

Nu trebuie să am așteptări de acest fel.

Abstinența se obține de unul singur. Lupta pentru abstinență o duci de unul singur.

Sunt iubit, apreciat, atâta timp cât nu joc. E normal.

Eu încerc să mă iubesc și să îmi găsesc plusuri după recidivă mult mai mult decât cât timp sunt abstinent. Ar trebui să o fac cel puțin la fel de mult. Ar trebui să fac exact ca cei din jurul meu, să mă iubesc și apreciez până să joc.

Dar după ce am jucat? Trebuie să mă desconsider?

Jocul îmi ia tot ce am.

Jocul îmi ia și ce sunt? Îmi arată cine sunt?

Mâine s-ar putea să râd de ce am scris. Asta îmi face gândurile și întrebările de acum de râs? Clar, nu.

Mă nasc singur. Sunt singur toată viața. Mor tot singur.

Ca să nu trăiesc singur trebuie să nu joc. Când îmi doresc să joc înseamnă că vreau să fiu singur?

Ca să nu rămân singur trebuie să mint în legătură cu recidiva. Astfel, însă, voi trăi în capul meu și mă voi însingura de unul singur.

Soluția e să nu recidivez. Atunci mă va iubi toată lumea. Eu nu.

Eu ajung să mă iubesc când toată lumea mă urăște, când mă alungă.

Cine sunt? Sunt mai mult decât un jucător, decât un dependent?

A mai rămas cineva acolo? Aș fi putut fi altfel decât sunt?

Totul e în capul meu. Nimic nu e în capul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *