Prima dată nu se uită niciodată. De fapt, se uită adesea, în special când este vorba de ceva aflat în crasă disonanță cu valorile tale morale.

De când am început recuperarea, de la începutul anului, sunt cât pot de atent la mine, la cei de lângă mine, mă analizez fără încetare și îmi analizez interacțiunile cu ei. De câteva ori, din ce în ce mai rar, îmi scapă câte o reacție deplasată, dar chiar și atunci revin în foarte scurt timp asupra ei ca să aflu de ce am reacționat așa, unde e problema, unde doare. Pentru că niciodată problema nu e în exterior, ci la tine. Dacă jignești, dacă te răstești, dacă ești gelos, dacă acuzi, dacă agresezi în orice fel, problema e în tine. Odată ce ai admis asta, autoanaliza devine floare la ureche. Cât timp îți fixezi problemele în exterior rămâi blocat în stadiul respectiv și vei reuși doar să uiți cu greu, niciodată să depășești momentul cu adevărat.

Așa că am admis asta și, pentru că e ceva conștient, nu mă doare, nu mă frustrează, sunt împăcat cu asta și pregătit să mai fac în fiecare zi câte un pas, să învăț și să îmi iau ce îmi trebuie din fiecare interacțiune. Viața mea e o continuă analiză în încercarea de a nu mai reacționa instinctiv, animalic, și de a mă înțelege, accepta, iubi. Asta e cea mai grea luptă, restul sunt piece of cake.

Acum câteva seri, în timp ce făceam împreună cu soția analiza zilei ce tocmai se încheiase, am avut o revelație ca urmare a unei neașteptate întoarceri în copilărie sub forma unor imagini mentale. Am retrăit „prima dată” în câteva fracțiuni de secundă, prima dată când am făcut ceva interzis, prima dată când am simțit adrenalina, prima dată când mi-a fost rușine de mine și prima dată când, în pofida sentimentului de vină, mă simțeam bine. Vinovat de bine.

Nu eram încă la școală, de unde deduc că aveam până în șase ani. Eram pe-afară cu băieții mai mari din cartier și îi urmăream cum joacă un joc de noroc pe o bucată de pământ. Jocul e vechi, pe vremea lui Piaget se numea „jocul cu bile”, iar pe vremea mea se numea „coci”. Cine știe, știe, cine nu, nu a pierdut nimic. Nu la coci. Se juca cu bile de rulment și miza erau banii, fiecare jucător înfigea în pământ o monedă de aluminiu de 5 lei, iar cel care nimerea cu bila monedele le colecta. Eu „țineam” cu Cosmin, la fiecare joc îl încurajam și trăiam împreună cu el emoțiile câștigului și pe cele ale pierderilor. La un moment dat, cuprins de intensitatea jocului și ca să se poată „desfășura” mai bine pe iol – așa numeam bucata de pământ pe care se juca cociul –, Cosmin mi-a întins o hârtie de 50 de lei nouă, de un verde intens, cu chipul lui Cuza care mă scruta. I-o dăduseră părinții să plătească butelia și o tot muta dintr-o mână transpirată în alta, neavând buzunare. Am luat-o și am prins-o la ciorap sub pantalonii mei portocalii croșetați de mama, era cea mai mare sumă de bani pe care o țineam în mâini până atunci – cel mult primeam o bancnotă de 10 lei, de un roșu-violet de la părinți ca să cumpăr două pâini de patru lei bucata (da, pe noi ne trimiteau părinții de mici să cumpărăm chestii, nu băteam cu pumnul în masă să ni se dea). Din momentul ăla nu m-am mai putut concentra la joc, prezența mea pe iol era pur fizică, în mintea mea a început să se învârtă Cuza, iar emoțiile mele și adrenalina s-au mutat de la coci la gândul că „poate uită banii la mine”. Wishful thinking – a pierdut toți banii pe care îi avea la el și a plecat ca din pușcă acasă. De supărare a uitat de banii de la mine. Am așteptat o zi-două să văd dacă își amintește, căutând în același timp răspunsul potrivit pe care aveam să i-l dau în caz că și-ar fi amintit. Au fost zile foarte intense, zile în care am trăit în capul meu ca niciodată până atunci. Intense au fost și zilele care au urmat deciziei mele de a cheltui banii. Ca orice sumă de bani obținuta pe căi ilegale sau imorale nu o puteam cheltui așa ușor și în niciun caz înainte de revoluție unde totul era controlat și pus sub semnul întrebării. Am cheltuit-o în cele din urmă, cred, habar nu am ce am făcut cu banii, mi s-au întipărit doar trăirile, emoțiile, vina, rușinea. Le-am ascuns bine, se pare, dacă am ajuns la ele după 30 de ani.

Așa a început la mine. Aia a fost prima dată. Acum am aflat-o, acum v-o povestesc, acum încerc să o integrez.

M-a marcat, clar. Mi-a trasat de mic drumul pe care aveam să-l urmez.

Mi-am trasat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.