Mă sună mama și îi răspund (lucru care nu se întâmplă foarte des):

—  Ai ajuns?

—  Da, am ajuns acum vreo oră.

—  Și cum a fost drumul, a fost rău așa-i? Am văzut la televizor că plouă și m-am rugat tot drumul să ajungeți cu bine?

—  Înseamnă că de-aia am și ajuns așa de bine.

—  Ai apucat să mănânci?

—  Da, am prins masa de la 19:30 și am mâncat.

—  Ce ai mâncat?

—  Cartofi franțuzești.

—  Aha, dar ăia nu vă dau carne, așa-i?

—  Ba da, ne dau și carne.

—  Și Elena cum se întoarce pe ploaia asta înapoi? O mai prinde și noaptea pe drum, mai e și singură.

—  Cum s-a întors toată viața, tot așa se întoarce și azi.

—  Aha, dar nu-i e frică?

—  Nu știu, vrei să o sun să o întreb?

—  Să mă suni și pe mine când ajunge, să știu, că eu nu o mai sun și văd că nici ea nu mă mai sună.

—  Mda, nu o să te sun să te anunț când ajunge din același motiv din care nici ea nu te sună să îți spună când ajung, dacă m-am căcat, dacă e tare sau moale, dacă am slăbit, dacă e grea munca, dacă drumul de la casă la birou e lung șamd.

—  Da, măi mamă, dar știi că eu stau cu grijă și cu teamă.

—  Știu, iar cuvintele cheie sunt că TU stai cu teamă și cu grijă. Starea TA de anxietate este fix problema TA și TU trebuie să TE descurci cu ea, nu să mă încarci pe mine cu temerile TALE sau pe nevastă-mea.

—  Dacă ai fi tu în locul meu să vezi cât de greu îmi e mie să trăiesc așa…

—  De ce, mamă, tu ești în locul meu să vezi cât de greu îmi este mie cu dependența mea de jocuri? Nu ești și cu toate astea nu te încarc pe tine cu ea, e lupta mea și eu o duc. Dar, uite, mai fac azi un efort ca să îți explic cum stau lucrurile la mine în ceea ce te privește. Bănuiesc că ți-ai dat seama că te evit adesea, că vorbim rar, că nu am timp niciodată și, uneori, când vorbim devin agresiv. Este felul meu de a face față problemelor cu care tu mă încarci și pe care încerc să le țin la distanță de mine pentru că, ghici ce, le am și eu pe-ale mele. Uite, fii un pic atentă cât încerc să reproduc, pe scurt, răspunsurile tale la întrebarea ce faci, mamă, cum mai ești:

  1. Uite, ce să fac, stau întinsă în pat că așa mă dor toate.
  2. A fost frati-tu pe la mine, săracul de el, așa de greu îi e și lui cu serviciul ăsta, așa de tare îl muncesc ăia sau, după caz, a fost frati-tu pe la mine, săracul de el, așa de greu îi e și lui că nu își găsește serviciu.
  3. M-am enervat că m-am certat cu Violeta – singura ei prietenă –, stai să îți povestesc de la ce.
  4. M-am certat cu Viviana – cealaltă noră a ei –, că am fost să o vizitez în salon după ce a născut și s-a luat de mine că voia să fie singură.
  5. M-am enervat cu frati-tu, că nu îl lasă deloc aia – Viviana – să mai treacă pe la mine.
  6. Tocmai a plecat frati-tu de la mine, că e atât de obosit și cu serviciul și cu copil mic, după ce că are serviciu greu trebuie să se trezească și mai devreme să stea cu copilul cât doarme Viviana.
  7. M-am certat cu proprietarii și le-am zis că plec de la ei din chirie când trece vara.
  8. Sunt bine acum că e cald afară, dar să vedem la iarnă cât de cald va fi în casă.
  9. Uite, mă uit la știri după accidente, că au plecat frati-tu și cu Viviana în Italia cu mașina și stau cu grijă și mă rog și citesc acatiste.

— Păi da, măi mamă, dacă sunt eu mai fricoasă, o fi din genă, că așa e și frati-tu, ce să fac? Cum vrei să vorbesc cu tine ca să fim mai bine, ce trebuie să îți spun?

— Nu funcționează așa, mamă. Nu e după cum vreau eu, cum nici eu nu devin abstinent doar pentru că tu vrei. Dar eu, în primul rând mi-am acceptat problema și apoi am început să lucrez cu mine ca să o depășesc, nu dau vina nici pe astre, nici pe gene, nici pe voi, părinții mei. Eu am devenit dependent, nu m-am născut așa, dar căutând vinovații nu aș face decât să stau pe loc în loc să mă concentrez pe terapia mea, pe lupta mea cu dependența. Înțelegi ceva? Înțelegi, că nu ai o genă „mai fricoasă” și că trebuie să fie ceva mai mult acolo, înăuntrul tău? Că toate fricile și gândurile astea sunt iraționale și că trebuie să lucrezi cu ele? Deja noi suntem mari și nu mai ai cum schimba modul în care au acționat toate aceste nerezolvări psihice ale tale asupra noastră, dar nici acum, la 72 de ani, nu este târziu să schimbi ceva în bine. Pentru tine, mamă. Și, apropo, tu știi că eu nu îmi cunosc părinții? Știu doar că tata a fost alcoolic și că tu ai trăit toată viața într-o anxietate generalizată și că amândoi v-ați proiectat problemele asupra noastră. În rest, habar nu am cine sunteți, de ce ați ajuns așa, cum erați la începutul relației voastre, cum erați înainte să vă fi cunoscut, ce visuri aveați, ce traseu a avut viața voastră, dacă au fost momente în care v-ați iubit și ați fost fericiți, nu știu nimic nici în ziua de azi când tata nu mai e și parcă nici tu nu te simți așa de bine. Și în continuare, deși locuim la sute de kilometri distanță, noi discutăm despre ce „mari drame” se petrec sau s-ar putea petrece în jurul tău, despre vremea nefavorabilă, despre adevărurile deținute și împărtășite de antena 3 și rtv numai celor aleși, accidente posibile și războaie iminente.

— Da, măi Daniele, dar ce era să vă spun eu vouă? Că atunci când aveam șase ani, soțul surorii mamei, tatăl Victoriței, verișoara mea, s-a îmbătat și a alergat-o pe mama cu cuțitul să o omoare prin curte? Că eu stăteam pitită și mă uitam când mama s-a baricadat în casă și unchiul meu încerca să spargă ușa cu cuțitul? Și că toată viața mea am stat cu teama că cineva va intra peste mine, peste noi, în casă să ne facă rău? Asta era să vă spun?

— Pentru început, da, mamă. Fix asta. Astea sunt lucruri pe care trebuie să le scoți din tine. Te ajută și pe tine să integrezi mai bine ce ți s-a întâmplat, să îți explici astăzi reacțiile, să identifici gândurile iraționale din judecata ta și să lupți la propriu cu ele. Și pe noi, mamă dragă, pe noi ne ajută să te înțelegem, să te cunoaștem, să nu te mai judecăm atât de aspru și, eventual, să te și ajutăm. Știi, ce mi-ai spus acum la telefon este primul lucru real pe care eu îl aflu despre tine, primul lucru cu greutate, primul semnificativ, în toată relația asta a noastră de 35 de ani încoace. Și îți mulțumesc pentru asta, acum pot spune că încep să te cunosc.

— Mi-a fost și mie greu, să știi.

— Îți mulțumesc, mamă! Te pup, pa!

— Da, să nu uiți să mă suni când ajunge Elena acasă. Pa!

Dependențele nu apar din neant, nu se instalează aleatoriu. La mine a găsit terenul propice și din cauza problemelor induse de părinții mei: lipsa de încredere (din cauza mamei care, trăind într-o perpetuă frică, mi-a tăiat aripile la orice încercare de decolare), lipsa de stimă de sine și rușinea (din cauza unui părinte alcoolic care nu încerca în niciun fel să lupte cu boala lui), minciuna ca mod de viață din cauza lipsei de comunicare corectă din familie (vezi să nu afle tac-tu etc.) șamd. Nu există niciun om perfect echilibrat pentru că ne tragem cu toții, nu din maimuțe, ci tot din oameni cu probleme care la rândul lor au avut și ei părinți cu probleme, care, da, și ei au avut niște părinți cu probleme. Este important să înțelegem de ce am ajuns cum am ajuns, dar ce contează cu adevărat este să nu rămânem blocați în postura de victime ale părinților, ale vieții, ale sistemului politic, ci să punem osul la treabă ca să ne „rezolvăm psihic” pentru binele nostru și al celor din jur, pentru a nu perpetua și proiecta la nesfârșit problemele noastre de ordin psihic și emoțional.

Generația noastră are o șansă în plus față de cele de dinainte datorită accesului facil la psihoterapie. Părinții mei, bunicii și tot neamul meu de la David încoace nu au avut-o.

Eu am apucat-o și mă țin cu dinții de ea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.