Rădăcini
14 iunie 2017
Alegeri (1)
10 septembrie 2017

…puțin câte puțin, pân’ capul meu pe umeri nu mai pot să-l țin.

De vreo lună și jumătate fug să joc, suficient cât să mă amorțesc și pagubele să fie întrucâtva recuperabile, după care joc să fug. Să fug de presiune, de starea pe care mi-o dă jocul și apoi lipsa lui, de consecințele jocului, de dramele din jurul meu, de rău, de bine, de mine.

Și, la 6 dimineața, când plec spre casa goală, aflată la kilometri buni de poziția mea – pe care mi-ar fi arătat-o Google Maps dacă nu aș fi amanetat iar telefonul –, cu stomacul gol, fără țigări, când nimeni nu se gândește la mine, când nimeni nu mă judecă ori felicită, când tot orașul doarme în timp ce eu cu gândurile mele am părăsit demult lumea asta, am liniște. Presiunea psihică dispare, greutatea care, până nu demult, nu mă lăsa să respir sublimează. Da, îmi este foame și descopăr că am omis să cumpăr de mâncare înainte să joc, pentru că „nu mă așteptam”, dar e ok, cu asta mă descurc. Ar fi fost buni și câțiva lei de taxi, dar nici mersul pe jos nu îmi e străin deloc, niciunui jucător nu îi este. Am liniște, acum pot închide ochii, în sfârșit.

Mă trezesc, mă uit în stânga, mă uit în dreapta – nimic. A dispărut. Foamea e prezentă, sevrajul nicotinic e și el la post, picioarele mă dor parcă mai tare, numai ea lipsește. S-a furișat în toiul dimineții și s-a dus la altul. Și asta m-a înșelat, și asta m-a lăsat cu datorii și o grămadă de probleme noi pe cap.

N-a fost să fie, nu era pentru mine. Când îmi voi găsi liniștea visurilor mele o voi recunoaște.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *