Doi ani mai târziu.

Nu e un articol în adevăratul sens al cuvântului, e, dacă vreți, un semn de carte pentru mine, vorba cuiva care m-a iubit.

Planul era să îmbătrânim împreună, dar n-am îmbătrânit, pare-se, suficient de repede. Un an a mai prins relația de iubire cu femeia căreia i-am jurat în fața lui Dumnezeu că îi voi fi alături la bine și la rău. Ce-i drept rău i-a fost, iar eu tot pe-alături, astfel că în capul meu relația a durat un an în plus.

În acești doi ani am jucat de câteva ori, mai puține decât degete, dar mai costisitoare ca zece rinichi buni + o familie + clienți + prieteni. M-a luat entuziasmul pe dinainte – prieteni n-am avut.

Am făcut și lucruri bune în acești doi ani. Cel puțin așa îmi spun, în realitate nu pot înșira aici nici măcar unul. De asemenea, în capul meu, sunt un om bun, cu suflet bun, iubitor, pe care te poți baza. De-aici pleacă și multe probleme reale. De la această disonanță cognitivă – realitate versus credința mea. Ca să-mi dovedesc că sunt bun și reliable ajung să dau cămașa de pe mine, tălpile de la pantofi, telefonul, gradele celsius din mansarda în care locuiesc, banii de chirie ori mâncare. Când a contat cu adevărat, în schimb, nu am fost nici bun și nici reliable.

Printre alte proiecte faine la care lucrez, scriu o carte pentru mine și nu numai. Sper să se vândă ca pâinea caldă, să se traducă în 23 de limbi, ca să îmi achitați și mie din datorii.

Până atunci, însă, vă voi mai împărtăși experiențe de azi și de ieri, care poate vă vor ajuta, chiar dacă tot pentru mine le rostogolesc.

Să nu uit, azi fac 8 luni întregi de când nu am mai jucat – record absolut în ultimii 3 ani. LMA, mie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.